Catharsis

Să construiești o casă, să sădești un pom, să faci un copil.

Astea ne sunt poruncile vieții. Am încercat, m-am chinuit, dar nu le-am putut îndeplini. 

Am construit o casă, dar nu am trăit în ea.

Am sădit un pom, dar nu l-am văzut crescând.

Am plămădit un copil, dar nu a venit când l-am așteptat.

Multă vreme m-am simțit incompletă, pierdută și fără sens, aruncată la groapa de gunoi a vieții. Atunci m-am apucat să îmi găsesc un alt drum. Mi-am făcut poruncile mele și mi-am suflecat mânecile.

Să scrii o carte, să iubești un om, să schimbi un destin.

Am schimbat destine pentru oameni și i-am lăsat pe ei să mă audă în gând. I-am iubit și i-am învățat, ca pe copiii nenăscuți, cu dragoste de viață și sete de iubire.

Am învățat din nou să iubesc. Incet, greu, cu frică. L-am iubit cu toată ființa mea, până m-a iubit și el și m-am iubit și eu.

Am scris o carte și mi-am golit pietrele de pe suflet. Am renăscut în cele ce am așternut cu lacrimi, cu simțăminte îngropate, cu amintiri uitate. Nu am crezut că este posibil să mă descopăr pe mine după atâta vreme, atât de curată, atât de ușurată. Se zice că scrisul este terapeutic, că te face să sapi după comori neșlefuite și ascunse adânc, dar nu credeam să fie atât de eliberator. Un gest de curaj nebun, amestecat cu multă temere, o grămadă de nesăbuință, un aruncat în gol și multă disciplină. Partea cu disciplina nu mi-a ieșit, tocmai de aceea a durat mult, iar acum regret că am întârziat atât. Nu e ușor și nu are cum să fie, pentru că m-am dezgolit de toate straturile în fața unei oglinzi invizibile. M-am văzut așa cum sunt cu adevarat, chiar dacă nu am scris despre mine. Un roman de ficțiune și respectă cu sfințenie sfânta treime: o treime inspirație, o treime din viață și o treime trăită. Iar toate astea ajung să se amestece, încât să nu le mai pot distinge cu adevărat. Dar procesul în sine, călătoria, aventura și experiența, sunt cele care mi-au făcut sufletul să zboare și gândurile să prindă formă.

Am parcurs drumul primului draft. Încă nu s-a terminat, dar ce a fost mai greu a rămas scris. Acum aștept să mi se dospească scriitura. Urmează draftul doi, apoi draftul trei. Și nu am fost singură pe tot parcursul. Omul care mi-a ghidat pașii și mi-a suflat în peniță este Liviana, ea este călăuza mea. Nu știu dacă îi pot fi pe deplin recunoscătoare în această viață, dar sigur voi fi și în următoarele ce vor urma.

Mai am până când voi termina cu adevărat, pentru că trebuie să fur clipe și să mă rup de lume. Dar voi ajunge și acolo. Curând.

Am scris o carte și tot nu îmi vine să cred. Mă ciupesc! Zâmbesc.

Am scris SFÂRȘIT plângând și m-am renăscut. Sunt un alt om. Sunt eu.

Pe Liviana Tane o găsești aici. Iar dacă te bate un gând pentru o călătorie incredibilă, scrie-mi un email. E primul pas. 

Distribuie Aceasta Postare

Cum linge vaca vițelul și contabilul bonurile fiscale

“Cum linge vaca vițelul și oaia mielul, / Așa o vindec eu pe Valentina de deochitură.” avea bunica mea un descântec de deochi, în timp ce mă lingea pe frunte, de imi lua răul cu mâna. La fel fac și eu acum, după patruzeci de ani, cu fiecare document în parte, că e factură, că e bon fiscal. Îl ling și pe față și pe spate, îl caut de cod fiscal și de ștampilă, îl netezesc ușor, scuipând în palmă. Dacă sunt bine dispusă, îl îndrept cu fierul de călcat. Iar când sunt nervoasă, îl arunc la coșul de gunoi. 

Evident că glumesc, dar nu prea. Realitatea pe care o trăim în anul de grație 20-20 aceasta este! Noi contabilii din România lingem la hârtii, în țara cu cei mai buni IT-iști din lume și cu cea mai bună rețea de internet. Stau și mă gandesc cum dracu’ (Doamne, iartă-mă) suntem încă la coada vacii în materie de birocrație, când ar trebui să fim printre Digital 9. Dar nuuu, noi avem mai multe coarne (ați înțeles ce am vrut să zic) și preferăm să facem lucrurile complicate, ca să ne dăm ocupați și importanți, mai mult decât e cazul. 

Cum înțeleg instituțiile de stat digitalizarea?

Simplu, cum le convine. Trimitem niște emailuri la adrese la care nu răspunde nimeni. Iar dacă ai norocul să îți răspundă cineva, o face calup la un grup de destinatari (că ei nu ai auzit de BCC și nici de GDPR), nu au auzit de formule de salut sau de încheiere, nu au auzit de adresant și nici de etica scrierii emalurilor. 

Foarte haioasă e comunicarea asta în pandemie, unde trimiți documente la o adresă de email, dar mai trebuie să le trimiți vreo două-trei remindere, până îți dă cineva un număr de înregistrare. Nuuu, nu vorbesc de soluționare, aia la Sfântul Așteaptă, că ce atâta grabă? 

Vrei să îți vorbesc despre digitalizarea șomajului tehnic? Unde aduni om cu om și îl bagi în pdf? Nu, nu vrei să îți vorbesc despre cât durează să raportezi o sută de oameni. Nu vrei să îți povestesc despre erori umane, care nu pot fi corectate, pentru că nu te îndrumă nimeni, pentru că tu nu ai voie să greșești, dar ei DA.

Nu vrei să știi cum stă contabilul nopți întregi să raporteze la timp. Sau cum se modifică declarațiile cu două zile înainte de termenul de declarare. Sau cum așteaptă legile în creierii nopții, pentru că în zori trebuie să le citească, să le explice și să le aplice. 

Te rog să mă crezi că expresia “declarațiile online se depun la ghișeul doi” nu este glumă, este realitatea pe care o trăim, noi contabilii, care batem la uși închise azi, sunăm la telefoane la care nu răspunde nimeni și ne aplecăm, mascați, la aceleași ghișee după răspunsuri diferite.  

Am tăcut, am făcut și desfăcut, am luat-o de la capăt. Am înghițit și am scuipat, am strâns din dinți și am răbdat. Am agonizat între patru pereți și am urlat. Am înțeles și am respectat tot ce ai emanat. Despre ce am de făcut azi, aflu săptămâna viitoare, că așa știi tu să faci strategie.  Dar nu pot admite să mă întorc la ce a fost. Nu pot admite să nu schimbi nimic. Nu pot înțelege lentoarea cu care îți cântărești deciziile și îți măsori voturile. Nu pot accepta că mi-ai furat viitorul,  planurile și strategiile, fără să îmi dai speranță sau încredere pentru ziua de mâine. 

Noi vrem digitalizare, dar nu pentru căței

De niște ani, contribuabilul (mă rog, contabilul) este obligat să depună online declarațiile fiscale și fiscul este total împotrivă. Adică face totul să nu se întâmple, poate-poate te prinde în offside si îti trage o amendă, de nu te vezi. Să ne înțelegem, când depun o declarație, dau, nu iau bani, că despre asta e vorba și suntem împiedicați să ne exercităm obligațiile. 

Ai declarații de depus? Și ce dacă! Lucrurile sunt complicate, că de ce ar fi simple?

  • ia matale un dosar cu șină
  • caută un notar care să te primească în pandemie și dă cu subsemnatul
  • pune o împuternicire notarială 
  • mai pune și un CUI (nu al lui Pepelea și nici unul de fier)
  • completează o declarație pe site-ul ANAF-ului și printeaz-o
  • aaa, vrei acces la SPV? mai pune o împuternicire și o altă declarație
  •  ai buletin? pune-i o copie
  • linge-te la deștu’ la care te-ai tăiat în șina dosarului
  • du-te la ghișeul ANAF să te vadă organul la ochi, că doar ai mască pe față
  • acum așteaptă să se deschidă ușa la online

Nu este singurul exemplu pe care pot să îl dau, dar este cel care ma revoltă cel mai tare. Adică tu fisc, ma obligi să îți trimit declarațiile online dar mă împiedici să fac asta. Mă pui pe drumuri și nu ai soluții simple. Chiar și în mijlocul pandemiei, răspunsurile organului sunt cu copy/paste din textul legii, că vezi doamne, nu a schimbat-o nimeni. Dar cam cine ar trebui să o schimbe? Legea nu e făcută de oameni, pentru oameni? Tu, funcționar public, îți închizi ușa ca să te protejezi, iar pe mine mă lași în voia sorții. Nici nu muncești, nici nu ți-a scăzut salariul, dar ai tupeul să te protejezi. Pe mine cine mă protejează oare? Pe mine cine mă salvează de tine? Nu vreau să îți văd masca, dar nu am încotro! Pentru că nici tu, legiuitorule, nu ai soluții. Sau nu vrei să ai, din înălțimea scaunului tău. Crezi că ai digitalizat țara prin postări pe Facebook, dar care nu au ajuns încă la ghișeul la care eu mă cocârjesc.  

Ai tăiat totul de la mine și nimic de la ceilalți, fără să văd o iotă de solidaritate. Îți pregătești câinii stătuți și odihniți să îi trimiți în haită. Că vorba aceea, la legi noi, tot ei. Eu îmi ling în continuare bonurile fiscale și aștept organul să vină să le controleze. Să-și dea masca jos și să le lingă și el.

Mi-a dispărut încrederea și optimismul și doar descântecele mi-au mai rămas! Pentru că dacă aveam politicieni vizionari, aș fi avut un dram de speranță azi. Dar n-am!

Să fii bine!

Foto credit: Oku

Dă share dacă ți-a fost de folos și îți mulțumesc pentru asta!

Dacă vrei să ținem legătura sau să lași un comentariu, apasă subscribe!

Caută-mă și pe Youtube și apasă pe clopoțel!

Distribuie Aceasta Postare

Care e schimbarea din tine?

Vom ieși diferiți din povestea asta. Nu vom mai fi la fel, noi, afacerile noastre, oamenii din jurul nostru, viețile noastre. În negura sufletului nostru, ceva s-a rupt, s-a stricat, s-a întunecat. Starea de izolare a scos tot ce este mai bun sau mai rău din fiecare. Sau, mai bine spus – a scos adevărul a ceea ce suntem. Este greu, nu are cum să fie ușor. Dar e greu pentru toți, nu doar pentru tine și pentru mine. 

Am văzut egoism, egocentrism, mizerii, injurii, răutăți gratuite, delăsare, abandon, tupeu, răutate, ignoranță, incompetență, bătaie de joc, lăcomie, superficialitate, disperare, limitare și toate s-au oglindit în mine și în ceilalți. Am trecut prin toate fazele admisibile sau neadmisibile, mai devreme sau mai tarziu, mai scurte sau mai lungi. Gândirea umană e un miracol și ne-a tăvălit prin toate etapele doliului psihologic, fără să ne ceară acordul.

Am trecut prin negare și am refuzat să cred ce se întâmplă. M-am agățat de câte vreo acțiune viitoare ca o disperată, ca de un colac de salvare, în timp ce șuvoiul voia să mă înece! Mă uit în trecutul ultimelor cinci săptămâni, intense și grele cât cinci ani. Cel mai mult m-am agățat de vacanțele programate, care, din cinci, au picat una câte una toate. Evident că am trecut la furie! Aș fi urlat, m-aș fi tăvălit pe jos, aș fi plâns în hohote, aș fi aruncat cu orice în oricine. Am lăsat-o să mă consume până la epuizare. Apoi am început să negociez cu mine. Să fac lucruri care să îmi țină mintea ocupată și să îmi dovedesc utilitatea. Să trec peste prezent și să visez la viitor, la momentul acela când se va deschide ușa și viețile noastre vor reveni la normal. Am ales să muncesc zi și noapte și să fac ce știu cel mai bine. Să împart din cunoștințele mele, acolo unde e nevoie de ele. Să disec, să explic, să îndrum. Toate acestea m-au ajutat să trec peste etapa următoare, peste depresie, pentru că nu îmi permiteam să îi fac loc în viața mea. Nu aveam timp și nu era momentul. În aceste cinci săptămâni, am avut zile în care simțeam fizic, o greutate imensă pe umerii mei. Îi atingeam la propriu, să dau povara jos, chiar dacă nu era nimic vizibil. Conștientizam că eram în stare de alertă. Mă trezeam la 6 dimineața, eu care nu sunt matinală deloc și munceam până la 1-2 noaptea, fără oprire. Aveam pe umeri greutatea familiei mele debusolate, a angajaților mei speriați, a firmelor mele, unele închise și cu lacătul pus, a clienților mei în derivă și în bătaia vântului, a tuturor celor în care mă regăsesc: antreprenori, contabili, manageri, consultanți, contribuabili, toți acei oameni speriați la fel ca mine. Până într-o zi de vineri, când m-am deconectat de tot la apus și am acceptat. Mi-am întins salteluța de yoga, am dat drumul la boxă în surdină, am privit lumina și am salutat soarele. Am meditat plângând, cu lacrimi curgându-mi șiroaie.

M-am ridicat un alt om. Știam că voi ieși schimbată, că după două luni de suferință și izolare, voi căuta în mine alte valori. Că îmi voi lua lecții de viață unice și că sacrificiul acesta trebuie să merite, să aibă și ceva bun. Că nu pot să accept poziția de victimă și să mă abandonez. Că nu e timp să îmi plâng de milă. Că pot să mă schimb și să schimb lumea din jurul meu. Că a da este mai prețios decât a avea sau a lua. 

Deja văd lumea cu alti ochii și prețuiesc mai mult lucrurile firești și mărunte. Ascult liniștea și tăcerea, simt vântul și razele soarelui, mă bucur de fiecare petală de floare și notă muzicală. Conștientizez dorul de îmbrățisări, de locuri, de oameni. Știu că vom trece peste toate și ne vom adapta. Dar vom trece schimbați la interior, că doar nu a fost totul degeaba. 

Acum ne apropiem de sărbătoarea Paștelui. De renaștere și primăvară. De lumină și speranță. Lasă pentru o clipă mielul și cozonacii și privește în adâncul sufletului tău însingurat și speriat. Vezi ce îl mângâie, ce îl alină și îl ajută. Aprinde o lumânare în întunericul nopții și șoptește-ți promisiunile. Promite-ți tu ție că vei trece peste asta mai bun, mai curat, mai puternic. 

Timpul a stat în loc pentru tine, pentru mine, toți acei nebuni care eram în continuă alergare și căutare. Ce ai găsit? Ce oferi? Ce dai? Ce dai la schimb pentru suferința și neordinea acestor vremuri? Ce faci să merite?  

Și dă mai departe tot ce primești, pentru că ți se va întoarce. 

Să fii bine cu tine!

Foto credit: Oku

Dă share dacă ți-a fost de folos și îți mulțumesc pentru asta!

Dacă vrei să ținem legătura sau să lași un comentariu, apasă subscribe!

Distribuie Aceasta Postare

Prohodul dosarului cu șină. Fie-i țărâna ușoară, ca piatra de moară!

În plină pandemie, constatăm ororile pe care le trăim de treizeci de ani și nu îndrăzneam să sperăm la vreo îmbunătățire. Aveam cumva un atașament față de de dosarul cu șină, exact ca în sindromul femeii bătute, care își iubește agresorul și îi găsește scuze și iertare. Chiar dacă ne-am tăiat degetele în lamelele prost tăiate, ne-am gustat sângele și am mers mai departe.

Era de la sine înțeles că orice vizită la o instituție publică, însemna obligatoriu o achiziție importantă de dosare scabroase, pe lângă tona de alte documente sau articole de papetarie. Am construit o casă, iar un an de zile am umblat cu portbagajul plin cu dosare, coli albe, chiloței de plastic, pixuri, capsator, perforator, plus vreo trei bibliorafturi cu documentele și proiectele in original si câte douăjde copii la fiecare. 

În acest timp, am asistat revoltați cum au apărut centre de copiere în apropierea fiecărei instituții publice, aprovizionate cu de toate, inclusiv cu formularele potrivite, care nici măcar nu figurau pe site-ul de rigoare. Neobrăzarea a atins cote maxime, când centrele de copiere au înflorit chiar în incinta instituției. Îmi sunt suficiente degetele de la o mână de câte ori am primit bon fiscal, inclusiv în curtea fiscului și sub ochii vigilenți ai organului. 

Cum e zicala aceea cu “Săraca fată bogată”? Așa și cu România, țara cu cei mai tari IT-iști și cu varză totală în serviciile online ale instituțiilor publice. Sunt atât de multe exemplele de genul “declarațiile electronice se depun la etajul 2”, încât au devenit glume celebre printre contabili. Iar dacă nu știți cum se obține o parolă de acces în Revisal, cu dosarul de rigoare în brațe și bătând la usă, ați trăit degeaba până acum. 

Șocul maxim l-am avut când mi-am făcut card Revolut cu două poze si un formular în aplicație. Bă-băete-ejnebun? Oare cum este posibil așa ceva? Ce au ei și nu avem noi? Avem cei mai frumoși IT-iști din lume, care au vrut să ajute gratis, însă li s-a râs în față și închis ușa în nas. Și au plecat scârbiți unde au văzut cu ochii. 

Birocrația nu este doar în sistemul public, a pătruns inclusiv în mediul privat. Ne îngropăm de hârtii peste hârtii, chiar și acolo unde o strângere de mână ar fi suficientă, pentru că am ajuns să suflăm și în iaurt. Iar toate astea în țara în care ștampila este solicitată, chiar la cinci ani după scoaterea ei în afara legii. 

Vom ieși schimbați din casă, atunci când se va termina totul. Ca indivizi, ca firme, ca societate, ca lume. Lumea nu va mai fi la fel, chiar dacă nu știu cum va fi concret. Iar pandemia asta a scos din unii tot ce era mai bun. Din alții, ce era mai rău, dar nu despre ei e vorba. E vorba că după atâta frustrare și disperare, să ne alegem cu ceva bun.

Văd eforturile din spate, acolo unde oamenii își dau toată silința să schimbe lucrurile în bine. Cum se trimit mesaje instant, cum se corectează lucrurile din mers, cum se mută o virgulă din stânga în dreapta, cum șefii ascultă de oameni simpli si guvernanții de contribuabili. Iar toate aceste eforturi comune îmi dau așa, un sentiment de speranță pentru ziua de mâine, chiar dacă mâine va fi peste o lună sau peste un an. 

Și știu că nu este ușor, pentru că unora le fuge pământul de sub picioare și scaunul cald de sub fund. Le cade bucată cu bucată toată construcția întortocheată, care i-a hrănit pe ei și neamul lor ani de zile. Încă opun rezistență, se țin cu dinții și fac orice să ne împiedice să ne fie bine. Dar pierd teren și se îneacă unul câte unul, iar lucrurile încep să se curețe a primenire.

A trecut o lună de izolare și vedem timid cum se schimbă lucrurile. Vedem că se poate! Vedem că putem solicita bani doar cu o declarație trimisă online. Vedem că primim pe sub mână câte o adresă de email a unui funcționar public binevoitor, chiar dacă instituția respectivă nu s-a obosit să le afișeze public. Sau nu răspunde la telefon. E adevărat, se face într-o lună cât nu s-a făcut atâta amar de vreme, cu poticneli, cu erori, cu sincope. Vedem luminița din întunericul care ne-a împietrit atâția zeci de ani. 

Dacă prețul pe care trebuie să îl plătesc pentru moartea dosarului cu șină este să stau în casă două luni, atunci stau trei, pentru că merită tot sacrificiul

Să mai avem puțintică răbdare, dar nu prea multă! Și să cântăm prohodul!

Foto credit: Oku

Dă share dacă ți-a fost de folos și îți mulțumesc pentru asta!

Dacă vrei să ținem legătura sau să lași un comentariu, apasă subscribe!

Distribuie Aceasta Postare

Contabilii – uitați de autorități și jertfiți pe altarul economiei de criză

Sunt contabil de peste douăzeci de ani și am îmbrățișat profesia aceasta cu tot sufletul. În toată această perioadă, statul m-a umilit cum a putut el mai bine, de-a lungul timpului, fără pic de remușcare. Ani de zile m-a redus la tăcere, fără să am un cuvânt de spus la toate elucubrațiile pe care le-a emanat. Iar ura aia crâncenă, pe care o întâlnim zilnic la funcționarul public, nu poate fi descrisă în cuvinte. Plăcerea sadică de a te trimite acasă, de a te pune pe drumuri, de a căuta nod în papură, e greu de cărat în spate. 

Beneficiarul muncii mele este preponderent fiscul și nu antreprenorul. De fiecare dată mai inventează o declarație, un dosar cu șină și liste interminabile de hârtii, chiar și atunci când teoretic am trecut la depunerea on-line, la softuri de prelucrare a informațiilor, la import de date. Am înlocuit cozile la ghișeu cu rugăciuni la zeii serverului. Am înlocuit cearșafurile kilometrice cu bife și chichițe birocratice. Am înlocuit linsul bonulețelor pe față și pe dos, cu filozofia pe textul legii. 

Acum stau și cuget, cum, fără sa depun jurământul lui Hipocrat, îmi este jertfită viața pe altarul economiei. Și nu dau înapoi, pentru că mi-am promis mie că îmi ajut clienții. Riscurile la care sunt supusă când primesc documente, nu sunt luate în calcul. Pentru mine nu este nici covid, nici virus și nici reglementări oficiale de a mă proteja. În schimb am parte în continuare de reglementări contabile din evul mediu, de a lucra doar documente originale, semnate și parafate. Și timpul a stat în loc, în era tehnologiei. Și oftez.

Nu s-a amânat depunerea declarațiilor și fiscul m-a uitat. Citesc despre domenii de servicii publice, care vor fi portejate și clarificate. Dar eu nu mă număr printre ele. Nu sunt nici avocat, nici notar, nici executor judecătoresc. Eu nu sunt nici măcar la “și alții”. Cumva sunt redusă la tăcere, obedientă și fără drept de a avea pretenții. Și tac

Îmi sprijin clienții cu ultima putere. Le înțeleg neliniștea, nerăbdarea, frustrarea. Le accept urletele și înjurăturile. Le șterg lacrimile și le înghit pe ale mele. Îi văd cum le mor afacerile, cum le zdrăngăne lanțurile pe uși, cum își smulg cămașa după ei. Și știu că moartea lor, e condamnarea mea la moarte. Dar trebuie să le dau încredere, să rup din mine bucăți de suflet. Iar ei pleacă pe rând. Și urlu.

Pe timp de criză, muncesc de cinci ori mai mult decât in vremuri agitate. Stau nopți întregi cu degetul pe refresh-ul ecranului, așteptând acte normative. Demontez ore intregi declarațiile de presă și postările pe facebook ale autorităților. Buchisesc legi trunchiate și schioape. Caut logica în texte fără logică. Și traduc, fără să înțeleg nici eu ce spun pe gură. Văd cum felia de pâine se împarte bucăți la mai toată lumea. Câte o frimitură pentru fiecare și nimic pentru mine. Și rabd

Apar reglementările pripite. Se-ncearcă imposibilul-posibil. Se descoperă on-line-ul, iar lumea își aduce aminte că eu am semnătură electronică. Acum toți vor să o pun la bătaie. Să fiu poștaș fără voia mea, fără să mă întrebe nimeni dacă sunt de acord. Fără să se gândească nimeni la mine. Și la riscurile mele. Și la libertatea mea. Și tremur  

Și mor încet. Eu și cei 30.000 de colegi contabili. Ne-ați condamnat la moarte. Degeaba!

Foto credit: Oku

Dă share dacă ți-a fost de folos și îți mulțumesc pentru asta!

Dacă vrei să ținem legătura sau să lași un comentariu, apasă subscribe!

 

Distribuie Aceasta Postare

Contabilul si Căpitanul pe timp de naufragiu

Dragul meu căpitan de vas, atunci când îți tremură mâna la cârma navei, când ești în derivă și nu știi încotro să o iei, scrutează puntea și uită-te după cel mai discret și tăcut matelot, cel mai obedient și veșnic ocupat, cel care vorbește singur și calculează în disperare, cel peste care cad dosarele și e îngropat în hârtii, cel care simte pericolul când încă era cerul senin. Acela este contabilul tău, care acum te poate ajuta să redresezi nava!

L-ai ignorat de-a lungul timpului, nu l-ai băgat în seamă până acum, i-ai nesocotit sfaturile îngrijorătoare, l-ai trimis în cel mai întunecat și îndepărtat colț al vaporului și poate că l-ai badjocorit cu cel mai mic salariu, ultimul plătit cu mărunțișul rămas prin buzunar. Ai făcut mișto de el cu marinarii tăi vânjoși, că nu trage de parâme și îl plătești ca să îți ia banii de la gură.

Hai să lăsăm metaforele la o parte și să îți povestesc eu ce face contabilul tău acum.

Păzește site-ul monitorului oficial toată noaptea, ca pe painea caldă, ca să îți traducă și să îți livreze informația corectă, cât mai repede posibil. Se frământă și se dă de ceasul morții, când i se amestecă cuvintele în cap. Și nu e simplu să citești un act de lege din care să înțelegi ce trebuie. Fiecare virgulă și fiecare cuvânt cântăresc cât greutatea lui în saci de bani. Iar el vrea să te protejeze. 

Îți răspunde la telefon când îl suni, că ai auzit tu la tv ce a spus X sau Y și îți explică, cu bruma de răbdare pe care o mai are, că e doar o declarație de presă și că nu s-a publicat actul normativ. Se “luptă” cu vecinii tăi și cu prietenii tăi, care ți-au povestit toate schemele ingenioase care îi salvează pe ei. Da, contabilul tău e omul rău și hain, care nu te lasă să faci la fel, tocmai ca să îți salveze fundul de răcoare!

S-a specializat în epidemiologie și bacteriologie și stă cu sufletul la gură când îi trimiți documentele să le lucreze. Oare să le pună pe balcon două zile? Dar cercetătorii britanici au zis că virusul rezistă ț-șpe zile pe hârtie. Dar dacă le bagă într-un sac de gunoi? Sau în cuptorul cu microunde? Nu are nici măști și nici mânuși, dar are grijă să dezinfecteze mânile curierului speriat, care a adus plicul la ușa lui. Și-o să le lucreze oricum, chiar cu prețul vieții lui.

Cu mâinile tremurânde, îți aranjează actele, le introduce în soft, ca să scoată o balanță  și să îți spună cum stai. El este primul care vede realitatea cruntă și plânge puțin înainte să îți vorbească. Își alege cuvintele cu grijă, să îți protejeze inima de vreun atac de cord. Și îl doare la fel de tare ca pe tine! 

Lucrează chiar și acum, când lumea se crede în vacanță, el nu are vacanță niciodată și legile l-au uitat. Chiar dacă pe munca lui se construiește bugetul țării, prin mâinile lui trec toți banii economiei, el nu este nici măcar la “și alții” care se sacrifică ca tu să stai acasă. Nu are voie să se îmbolnăvească, pentru că mereu are termene. Nu are voie să respire, pentru că zilele curg, iar calendarul nu are stop. Și ceasul ticăie, chiar dacă restul vieții a stat în loc. 

Urlă la zeii universului, că nu știe cum să te ajute mai mult de atât. Își îmbracă haina cernită a morții, ori de câte ori îți întinde un ordin de plată. Caută în buchia cărții rânduri necitite, că poate gasește vreo vorbă salvatoare, un articol de lege sau un paragraf care ți se potrivește. Își scrîntește creierul să potrivească două cuvinte. Și știe că pe el îți vei descărca nervii. Și tace! Și înghite! Pentru că te înțelege!

Bate la uși închise, cu dosarele tale în brațe, obidit și ponosit. Pentru el nu e nici pandemie, nici carantină și nici boală. I se trântește telefonul în nas sau este luat peste picior. La el, online-ul e la ghișeu, cu drumuri și plecăciuni, cu stăruințe și înjosiri și cu multe dosare cu șină. Că vorba aceea, pe mort îl astupă pământul, pe contabil hârtiile. 

El este acela care face chete să aducă măști în spitale, care te bate la cap cu sponsorizarea din impozit, care mută munții din loc să își salveze semenii pe moarte, care a luat locul autorității și și-a suflecat mânecile să repare cârpelile sistemului înțepenit. E la butoane, e la telefon, e la tastatură, acolo pentru restul lumii! Și nu are timp să se plângă, doar să plângă în sinea lui,  în timp ce capul tău e pe umărului lui. 

Mă doare sufletul când văd frământările colegilor contabili, riscurile la care se supun și temerile care nu îi lasă să pună geană de geană. Nu e vorba de mine aici, eu sunt bine, dar e vorba de ei, care muncesc de zece ori mai mult azi, care simt de o sută de ori mai grea povara vieții, care suferă în tăcere pentru tarifele tăiate primele și facturile neîncasate, care nu au nicio rază de speranță. Oare ei ce pâine vor pune pe masă? Întotdeauna au fost între ciocan și nicovală, între reproșurile tale și sictirul sistemului. Acum au rămas ai nimănui și nu mai au vlagă ca să strige AJUTOR. Și cine să îi audă?  

Așa că eu mă întorc la tine, dragul meu Căpitan și te sfătuiesc doar atât: întoarce-ți fața către el, contabilul tău, căci te va ajuta, fără să i-o ceri. Ascultă-i vorba și lasă-l să-ți deslușească tainele numai de el știute. Urmează-i povața și lasă-l la cârmă. Acum e vremea lui și vremea ta să îl asculți, că știe drumul prin furtuni și valurile vieții crude. 

Și nu uita să-i mulțumești atunci când veți fi la mal, pentru că veți ajunge amândoi cu bine. 

Foto credit: Valentina Saygo

Dă share dacă ți-a fost de folos și îți mulțumesc pentru asta!

Dacă vrei să ținem legătura sau să lași un comentariu, apasă subscribe!

 

Distribuie Aceasta Postare

Nu suntem în război, dar câteodată așa pare – contabili, antreprenori și funcționari!

Nu suntem în război, dar câteodată așa pare – contabili, antreprenori și funcționari!  Ne porcăim în grupurile noastre, ne urâm între noi, ne împungem ori de câte ori avem ocazia, ne punem piedici, ne incomodăm și ne umilim. Fac parte din primele două categorii, cu incidență masivă cu cea de-a treia, iar de multe ori fiecare zi pare o luptă pe viață și pe moarte.

Ne place să generalizăm și să îi băgăm pe toți în aceeași oală, uitând că propria pădure este plină de uscături și că în cealaltă pot crește vlăstari tineri, care au nevoie de înțelegere sau că fiecare din noi a fost la început. 

Mi-am asumat de ceva vreme un rol suplimentar. Pe lângă cel de contabil și cel de antreprenor – mi-am asumat rolul să vorbesc (și să scriu) pe limba fiecăruia, în speranța că ne putem educa și dezvolta împreună.

M-am pus în papucii celuilalt și am arătat înțelegere și empatie. Întâi am fost contabil, am vrut să înțeleg antreprenorii și să fac lucrurile diferit. Rolul acesta nu se încheie niciodată și mai am multe de perfecționat, dar mă străduiesc în fiecare zi. Am vorbit simplu, curat, fără conturi și articole de lege. Am explicat fiecare obligație, indiferent cât de stupidă mi se părea și mie, fără să uit că am jurat să respect legea. 

Am devenit antreprenor fără să vreau, așa a vrut viața. Îmi plăteam taxele plângănd, lăsând contul pe zero și portofelul gol. Dădeam ultimul leuț pe salarii, eu rămânând ultima sau deloc. Din momentul acela am devenit un contabil mai bun decât cel de dinainte. Abia atunci am înțeles cu adevărat frământările mediului de afaceri. 

Am fost umilită la ghișee atât ca antreprenor cât și din postura de contabil. Am fost întoarsă din drum, am fost dusă cu vorba, am fost plimbată fără motiv. Am ieșit pe ușă și am intrat pe geam, chiar dacă aceste ipostaze mi se întâmplă în fiecare zi. Și nu știu dacă vor înceta vreodată. Am întâlnit și funcționari publici senzaționali, incredibili, niște minunății de oameni. De multe ori m-am pus în papucii lor și mi-am dat seama că nu au o viață ușoară. Ei sunt interfața instituției sau a guvernului și încasează toți scuipații meritați de capii lor. Și poate că nu au nicio vină. 

Ce este surprinzător, de când am început să scriu pe blog, dacă scriu de bine despre contabili, mă înjură antreprenorii. Dacă arăt greșelile contabililor, mi-o fur în mod sigur. Chiar dacă folosesc un limbaj civilizat, primesc mesaje urâte în public sau în privat, tocmai de la cei care se simt cu musca pe căciulă și care nu fac nimic să schimbe ceva la ei, să iasă din propria insuficiență. Dar le întorc obrazul celălalt. Norocul meu este că sunt mult mai multe mesajele de încurajare și de susținere, de multumire sau de apreciere pentru munca depusă.   

Am petrecut sute de ore citind proiecte legislative, am stat zeci de ore în dezbateri publice, ca să mut o virgulă de ici colo și am făcut toate astea pe timpul și nervii mei, de una singură. Am participat la alte zeci de emisiuni tv, ca să arăt cu degetul ce ni se întâmplă. Iar dacă mă uit în urmă, nu aștept vreo statuie, ci doar sper într-o economie mai bună.

Poate că mi-ar prinde mai bine să citesc o carte decât să scriu despre subiecte sensibile sau controversate, dar cineva trebuie să arate disfuncționalitățile dintr-o tabără sau alta. Pentru că visez la un mediu de afaceri curat, la contabili care sunt respectați și fac ceea ce au de făcut, la antreprenori responsabili și educați în ale afacerilor, la micșorarea birocrației, la funcționari înțelegători, la oameni cinstiți și serioși, la tarife corecte, la promisiuni ținute, la facturi plătite la timp, la contracte respectate, la venituri cinstite și declarate, la legislație corectă, la bun simț, la implicare, la respect, la încredere, la bunăvoință, la asertivitate, la înțelegere…

Oare se va termina războiul ăsta vreodată? Să ne amintim, în fiecare zi, că nu am exista unii fără ceilalți! 

Visez prea mult! Hai că îmi dau o palmă să-mi revin!

Dă share dacă ți-a fost de folos și îți mulțumesc pentru asta!

Dacă vrei să ținem legătura, apasă subscribe!

 

Distribuie Aceasta Postare

Perlele nu au nicio vină…

Am purtat perle la nuntă și am îngrozit toate femeile din viața mea. Mama se dădea de ceasul morții să mă convingă să îmi pun altceva la gât, un lănțișor, o cruciuliță, o pietricică.

Superstiția spune că perlele îți aduc o căsnicie plină de lacrimi. Este mai simplu să dai vina pe mercur retrograd, pe geanta pusă pe podea, pe sarea vărsată și oglinda spartă, pe ceasul rău și pisica neagră. 

Mai trecusem printr-o furtună cu făcutul nunții în luna mai. Cică iubirea se destramă la fel cum se scutură florile. Iubirea mea nu s-a destrămat. A fost doar cusută prost. Mi-am iubit fostul soț cu tot sufletul, până când am ales să ne despărțim drumurile. Când șuvoaiele au început să curgă, le-am numărat. Erau vreo treizeci, așa că am început să număr și nopțile cu perna udă. Până le-am terminat.

Asumă-ți greșelile din viață și repară-le. Nu da vina pe nimeni, decât pe tine. Dacă ai o căsnicie nefericită, nu e din cauza lunii mai, a florilor sau a perlelor.  Iar un divorț nu este sfârșitul vieții, este începutul ei. Fericirea începe atunci când vrei să o primești. Deschide ușa și dă-i voie să vină. Iartă-te și iubește-te așa cum ești. Abia atunci te vei accepta pe tine în viața ta. 

Nu regret nicio lacrimă vărsată, pentru că azi nu aș fi fost cea de-acum. Nu vreau să știu ce aș face dacă aș da timpul înapoi. Știu doar că aș purta perle la nuntă și nu aș da vina pe ele.

Foto credit: Valentina Saygo

Dă share dacă ți-a fost de folos și îți mulțumesc pentru asta!

Dacă vrei să ținem legătura, apasă subscribe!

Distribuie Aceasta Postare

Am un cadou pentru tine! Rețeta mea de humus, în mai puțin de cinci minute, să te lingi pe degete!

Pentru că mă pregătesc să aniversez peste 500.000 vizualizări pe blog și vreau să îți mulțumesc că îmi citești articolele, m-am gândit să împărtășesc cu tine cea mai recentă rețetă pe care am descoperit-o de curând – rețeta de humus de casă, cel mai rapid, cel mai cremos și cel mai gustos posibil. Am împletit în acest articol toate pasiunile mele: pasiunea pentru fotografie (am făcut humusul cu aparatul foto în mână), pasiunea pentru călătorii (mi-am adus aminte de humusul pe care l-am mâncat în Maroc, Istanbul, Cappadocia, Israel, Iordania), pasiunea pentru perfecțiune (o să te convingi după ce guști cât e de perfect), pasiunea pentru bucătăreală (vezi castronul ceramic cu dervișii zburători pe care l-am luat de la Istanbul?), pasiunea pentru blog (tot ție îți mulțumesc și din respect, îmi amestec cuvintele cu fotografiile proprii).

Eu cu humusul am o relație specială, în sensul că îl ador, dar nu îmi ieșea niciodată ca cel pe care îl mâncam în restaurante, cu uleiul curgând pe mână, gemând de plăcere. Obișnuiam să comand de la un restaurant libanez, însă m-am săturat de atitudinea neprietenoasă de la telefon și de erorile de la fiecare comandă. De fiecare dată imi ieșsea nisipos, apos, prea tare sau prea aspru. Am încercat tot procesul tradițional: înmuiat năutul, fiert boabele cu bicarbonat, dezpielițat, pasat, reglat cu pasta de susan și ulei, etc, era un dezastru. De câte ori întâlneam o persoană din Orientul Mijlociu, o luam la întrebări în căutarea rețetei perfecte. Degeaba.

Am întrebat-o pe Jamilla (cea cu fotografia, nu cea cu bucătaria) și mi-a dat niște direcții, chiar dacă ea face rețeta după ureche și după gust. (Îți sunt veșnic recunoscătoare, Jamilla!)

Nu-i așa că nu știai despre mine că stau la cratiță și nici că sunt gospodină? Să ne înțelegem, nu fac contabilitate în bucătărie, doar mancare și doar din când în când, că ce-i răruț e mai drăguț!

Deci, să lasam vorbăria și să îti arăt ce ai nevoie:

  • o conservă de pastă de năut (o găsești la Mega)
  • 4 linguri de pastă de susan (tahina)
  • 5 linguri de ulei de măsline (presat la rece)
  • un cățel de usturoi
  • jumătate de lămâie
  • sare
  • un praf de chimion/cumin (să nu îi zici chimen, ăla e altceva)

Am pus toate, dar absolut toate ingredientele într-un castron: pasta de năut, tahina, uleiul de măsline, usturoiul zdrobit cu presa, zeama de la lămâie, sare, chimion si am bagat blenderul în ele. Maxim cinci minute durează totul, cu stors de lămâie si curățat de usturoi.

Uita-te la el cât este de fin, de onctuos si de cremos!

Pentru o prezentare ca de restaurant, am decorat cu fulgi de ardei iute și am stropit din belșug cu ulei de măsline. Arată yummy!

E adevarat, eu am făcut o cantitate de trei ori mai mare, pentru că am la birou niște mari devoratoare de humus, așa că le fac o surpriză! Șșșșșt!

Aici ar fi trebuit să pun o poză cu mine mâncând, în timp ce mi se scurge uleiul pe mână, dar mai bine lasă, uite o poză cu lipia pe care am morfolit-o în castronel.

Eu vreau să îți mulțumesc pentru că te am alături, pentru că îmi citești articolele, pentru că îmi trimiți cele mai frumoase emailuri, pentru că îmi lași mesaje și pentru că îmi dai share la articole!

Poftă bună! Aștept părerea ta după ce încerci rețeta!

Trimite-mi un email la valentina.saygo@askfor.ro dacă vrei să stabilim o ședință de consultanță.

Foto credit: Valentina Saygo

Dă share dacă ți-a fost de folos și îți mulțumesc pentru asta!

Dacă vrei să ținem legătura, apasă subscribe!

Distribuie Aceasta Postare

SENZAȚIONAL! ANAF a conectat casele de marcat electronice la server! Citește și te crucește!

Citesc înmărmurită mărturiile colegilor mei, de pe un grup de contabili de pe Facebook, proaspăt călcați de echipe mixte de la Antifraudă, poliție economică și ITM, care au luat casele de marcat la numărat prin piețe.

Consternarea nu este legată de controale neaparat, cu toate că nu pot ințelege de ce îi vizitează tocmai pe cei care și-au schimbat casele de marcat, când urlăm din răsputeri că evaziunea fiscală nu e aici!

Consternarea vine din măsurile pe care contribuabilii le-au primit și citez:

La finalizarea controalelor, contribuabilii (nu știu daca toți sau pe ce criterii) au fost înștiințați că trebuie să trimită z-ul zilnic timp de 15 zile, se presupune că foto sau scanare, către o adresă de email cu extensia anaf.ro!

Halucinant, nu-i așa? Iată că acum casele de marcat sunt conectate la serverul ANAF, prin poza cu Z-ul zilnic. Probabil că au un soft deștept, care citește pozele primite pe email si scăpam de obligația declarației lunare A4200. Nici gând de așa ceva! Primim obligație peste obligație, ne supunem orbește, cu obediență și fără să crâcnim!

Mai mult, măsura este ORALĂ și nu este trecută pe procesul verbal de control. Sunt cazuri in care ORGANUL nu și-a trecut vizita în Registrul Unic de Control. Și-atunci, cât de legală este această solicitare suplimentară?

Vorba unei colege: “mai bine trimitem z-ul la 112!”

Poate ne aude cineva. Cine? Cum? Cât? Unde? De ce? Până când? 

Articol din seria Dragă ANAF, să îți fie RUȘINE!

Trimite-mi un email la valentina.saygo@askfor.ro dacă vrei să stabilești o consultanță.

Foto credit: Oku

Dă share dacă ți-a fost de folos și îți mulțumesc pentru asta!

Dacă vrei să ținem legătura, apasă subscribe!

Distribuie Aceasta Postare