Delegarea de competente la Politie versus ANAF – corporatista exprimare a increderii asumate sau acordate, de jos in sus si de sus in jos.
Intr-o tara plina de penali in inalte functii publice, cetateanul roman onest trebuie sa isi dovedeasca nevinovatia la orice pas.
Am fost nevoita sa imi obtin doua caziere: unul fiscal si unul judiciar, experienta placuta pe de o parte si traumatizanta pe de alta parte, iar aceasta activitate a durat de la ora 10:30 pana la ora 15:00.
Intamplarea a scos la iveala disfunctionalitatile unui sistem bolnav si fara cale de insanatosire in cazul ANAF, ca o radiografie dusa la maxim a birocratizarii si umilintei la care contribuabilul este supus zi de zi.
Am poposit intai la ANAF sector 6. Bonul meu cu numarul 092 la ora 10:40 mi-a dezvaluit un numar de 51 de persoane inaintea mea. Ca un contribuabil serios, m-am deplasat la xerox-ul din proximitate sa imi cumpar formularul si m-am intors in incinta cu pricina, ca sa iau pulsul. Eram curioasa care este rata de retentie si cat dureaza o persoana. Insa conversatiile la asteptare m-au captivat, chiar daca initial eram horatata sa ma duc la politie in timpul acesta.
Am reperat un colt de masa liber, in ideea sa imi completez formularul, insa nu aveam nimic de scris. Imi uitasem stiloul pe birou, asa ca m-am intors la xerox.
Un cuplu de oameni in varsta aveau o reala problema cu toaleta publica, ce nu voia sa se elibereze, iar domnul octogenar motiva ca are diabet si nu mai poate, in timp ce statea pe scaun, imboldindu-si consoarta sa sparga usa. Femeia lui ii exlica rabdatoare sa se abtina, ca ea nu vrea sa isi piarda randul. Lipsa de respect urla din toaleta. Cea pentru personal e cu cheie, cea pentru public e blocata.
Numaram cu atentie cate persoane sunt strigate si cate se prezinta la ghiseu. Sa ne intelegem: patru tipuri de bonuri, cate doua strigaturi la fiecare numar, inmultit cu o ora si eu cu 51 de persoane inainte. Va zic eu, 75% din ei pleaca, isi arunca bonurile si abandoneaza. Cam cat timp a fost pierdut si cat de productive au fost doamnele de la ANAF azi? Dar maine? Dar mereu?
Din cand in cand, o doamna functionara iesea cu un vraf de documente, printre care si cazierul meu fiscal, urca scarile la etajul unu, drumurile dese si zilnice contribuind substantial la zveltetea de care dadea dovada, cu tocuri considerabile si neincomodata de ele. Lucrurile au mers mai repede, adica 1:30 de minute si nu am poposit mai mult de doua minute, prezentand cartea de identitate original si copie si formularul corespunzator. Mi-a solicitat numarul bonului, urmand sa fiu strigata cand este gata certificatul, care trebuia eliberat si semnat. Dupa alte 45 de minute a fost gata si certificatul meu.
Stau si ma intreb, in calitate de cetatean onest, oare oamenii acestia, care conduc unitatile ANAF, ei nu au auzit de eficientizare, de evolutie, de respect si de incredere?
Ei nu stiu decat sa stearga pe jos cu tine, sa te puna sa te ploconesti, sa tipe, sa se rasteasca, sa iti ingreuneze existenta, sa-ti faca viata un iad, sa te lipsesti de toate si de tot.
Pacat de sediul amenajat si tehnologizat cu bilete de ordine, pentru ca este un haos in acvariile cu ferestre mici si ghisee tixite, cu oameni care sprijina peretii, inghesuindu-se unii in altii, cu trei scaune stirbe si sistemul audio care iti toaca creierii marunt, precum carnea pentru chiftele.
Urmeaza partea a doua: obtinerea cazierului judiciar la sectia de politie de pe Lascar Catargiu, o sectie de politie aerisita, cu plante decorative naturale, cu scaune si televizor, cu formulare puse la dispozitie si pix, da pix! Completezi formularul, lasi buletinul, fara sa fie nevoie de copie.
Domnisoara politista este placuta, amabila si foarte socant: zambeste. Chiar am schimbat cateva cuvinte despre lucrul cu publicul si i-am recomandat sa fie bucuroasa ca sefii ei au incredere in ea si ca semneaza singura cazierele pe care le elibereaza, ca nu e nevoie sa se plimbe cu documentele pe la vreun sef plictisit, ca lucreaza intr-un mediu placut si nu o sfatuiesc sa isi scoata un cazier fiscal, ca sa vada cat de disfunctionale pot fi lucrurile in alta parte. A ras in hohote cand i-am amintit de plante, de televizor si de pix si mi-a marturisit ca i-am facut ziua frumoasa.
Acum revin la discutia initiala: de ce Politia are incredere in angajatii sai si nu semneaza niciun alt sef aceste caziere, iar la ANAF ne lovim de aceasta neasumare si lipsa de incredere in angajatii proprii?
De ce lucrurile nu se simplifica si sunt complicate? De ce pentru doua documente a trebuit sa pierd o multime de ore si nu ne gandim niciodata la incredere, simplificare, comoditate, usurinta?
Si pun intrebarea care ma bantuie: intr-o tara condusa de penali, de ce trebuie sa imi dovedesc nevinovatia la orice pas?
