Azuriul de Zanzibar nu a fost inventat inca, iar daca te roade curiozitatea sa stii cum arata, esti la un bilet de avion distanta, pentru ca eu sunt neputincioasa in a-l descrie!
Dupa o saptamana in Tanzania, mi-am luat la revedere de la muntele Kilimanjaro de la distanta si deja acesta este unul dintre primele regrete, ca nu l-am salutat mai de aproape, dar la momentul acesta stiu sigur ca ma voi intoarce.
A trecut o luna si deja plang de cate ori procesez miile de poze sau ma uit la documentare despre animalele din Africa. De la lacrimat discret, azi am plans in hohote de dor de girafe (nu am niciuna la apus), iar Oku ca sa ma linisteasca, a decretat ca anul viitor mergem impreuna. Cred ca pana trece anul, o sa imi scoata cateva programe din grila, ca prea plang cu foc si nu stiu cat mai rezista.
Despre Zanzibar pot spune doar ca este un loc mirific, unde timpul a stat in loc si unde contrastul intre natura paradisiaca si saracia localnicilor te izbesc de nu te vezi. Dar tocmai acesta este farmecul, cele mai frumoase plaje, cu cel mai fin nisip alb, cu cele mai incredibile insule, parca rupte din Avatar, cu cele mai sarace case si cu cele mai multe gunoaie.
Turistul de resort de lux stramba din nas, dar il sfatuiesc sa ramana in resortul lui sau si mai bine, sa stea acasa sa se uite la poze si documentare turistice. Nu ai cum sa te duci intr-un loc sa nu ii gusti mancarea autentica, sa nu simti cum pulseaza viata si cum traiesc localnicii, sa nu te imprietenesti cu ei, sa faci cadouri copiiilor si sa te gandesti ca tu le-ai invadat spatiul si nu ei pe al tau. Oamenii aceia au o alta dimensiune a vietii si a timpului, au o bucurie de a trai si a respecta ceea ce natura le ofera, iar lentoarea vremilor au un alt ritm: pole-pole!
Este atat de multa frumusete, incat nu te mai saturi sa o privesti la tot pasul. Au fost multe momente in care am renuntat la aparatul foto si toate obiectivele pe care le-am carat cu mine, mi-am umplut retina si am contemplat in tacere.
Dupa o saptamana fara apa, internet si electricitate, cu rufele murdare si pline de praf, cand am ajuns la cazarea din Zanzibar, am uitat de toate restristiile anterioare si m-am bucurat de paradisul din jur. Queen of Sheeba este locul in care Laici si Malina ne-au primit cu grija si in care m-am simtit ca acasa.
Dus, crème, sampon, parfum, rochite albe si multe coctailuri. Sa inceapa relaxarea.
Tin minte ca l-am rugat pe Patrick, baiatul de la bar, sa inventam impreuna un mojito cu fructul pasiunii cules direct din copac.
De unde relaxare? Pentru ca programul a fost intens de dimineata pana seara si tanjesc si acum dupa hamacul in care nu am reusit sa zac nici macar un sfert de ora. Chiar daca in ziua libera avuta la dispozitie puteam sa stau la plaja, am preferat sa imi ocup timpul cu orice altceva. Singurul rasfat: un masaj in mijlocul gradinii, pe plaja, in zgomotul valurilor si adierea vantului, in cantecul suierat al frunzelor de palmier, moment in care am constientizat darul divin de care ma bucuram cu nesat!
Spice tour
Daca ar fi fost un concurs cu cine ghiceste mai multe mirodenii, l-as fi castigat pe loc.
A fost interesant sa vad condimentele asa cum cresc ele, sa le gust crude sau proaspete si sa le pretuiesc potentialul mai mult, de acum incolo. De cate ori ma gandesc la condimente si arta culinara, ma fascineaza sa fac legatura cu istoria locurilor. Cine a pus scortisoara in carnea tocata sau nucsoara in béchamel?
Pe langa condimente, Zanzibar e paradisul fructelor. Sa gusti din orice minune dumnezeiasca, sa ii simti gustul si parfumul authentic, sa iti dai seama ca ce ai vazut in supermarket nu are legatura cu realitatea, sunt lucururi care iti stabilesc alte repere si te marcheaza pe viata. Asa ramai, cu gandul “Acolo” si oricat incerci sa restabilesti gusturile si aromele, e o incercare timida de a te intoarce in timp si spatiu. Imi va fi greu sa refac gustul de mango, ananas sau papaya stropita cu lime, dar de fiecare data ma voi gandi la platoul de fructe de la micul dejun, iar acela va fi reperul meu.
Dupa ce am dat o tura de padurice, a urmat momentul cu nucile de cocos, culese din copac. Este incantator sa vezi cum un localnic se catara intr-un palmier cu mainile goale, pana sus, de iti sucesti gatul si te crezi la Cirque du Soleil. Mi-e greu sa descriu gustul nucii de cocos proaspata, cea tare sau cea moale, dar stiu ca zilele acelea am rontait ca niciodata. Imi aruncam in traista cate una-doua bucati, iar dimineata devreme, cu noaptea in cap, erau perfecte pana la micul dejun, sa nu beau cafeaua pe stomacul gol, chiar daca le scuturam de nisip sau furnici.
Turul a continuat cu pranzul in mijlocul padurii, in timp ce eram impodobiti cu coroane din frunze si bratari florale. Am mancat diverse bunatati, de la banane prajite, peste, curry si piri-piri, un ardei iute minuscul si ucigator. Cred ca este primul moment in care faceam cunostita cu bucataria locala, intr-un mod autentic. Este simpla, proaspata, cu usoare influente indiene, cu multe legume si fructe, cu sosuri si mirodenii.
Regalul maxim a fost degustarea de fructe. Cred ca am degustat peste 10 fructe, pe unele le mai intalnisem in Asia, iar altele pentru prima data. Le-am uitat pe toate cum se numesc, insa ghidul nostru ne-a pregatit pentru momentul de maxima intensitate, respectiv degustarea de durian. Incercasem durianul cu niste ani in urma in Thailanda, dar abandonasem pe parcurs, in drum spre nas. Mi-am dat seama ca pot sa traiesc si fara aceasta legatura dintre mine si fructul regilor. Durianul este un fruct pe care ori il iubesti, ori il urasti. Miroase execrabil, un amestec de hoit, picioare nespalate si gaz, chiar si in aer liber si fara sa fie taiat, pur si simplu duhneste. Dar, daca reusesti sa respiri pe gura in timp ce il gusti, descoperi o pulpa moale si cremoasa, similara cu cea mai fina crema de vanilie. Am incercat, nu mi-a iesit si am pus punct experientei. A treia oara nu voi mai incerca.
Tur de Stone Town
Abia dupa ce am ajuns acasa, am aflat ca Orasul de Piatra este pe lista UNESCO, pentru ca nu sunt un calator organizat si nu citesc despre locurile pe care urmeaza sa le vizitez, le las pe ele sa spuna ce au de spus, sa ma surprinda si sa le descopar pas cu pas. Emotiile la fata locului sunt mai importante pentru mine decat impresiile fondate sau nefondate ale altui turist. Despre Stone Town stiam doar ca a fost locul nasterii lui Freddie Mercury (pe numele lui original Farouk Bulsara), iar la fata locului si cu grija pretioasa a lui Almas, ghidului nostru, am putut intelege de ce o tara musulmana nu se mandreste cu acest lucru si nu au facut din casa lui un loc de pelerinaj.
Stone Town l-am descoperit ca pe un oras fascinant, iar marele meu regret este ca nu am avut suficient timp la dispozitie sa ma ratacesc prin el. Arhitectura este incredibila, cu multe accente coloniale, indiene, europene si maure. Arata exact ca imaginea perfecta din visele mele a orasului Casablanca, cel din film, pentru ca cel adevarat din Maroc nu are nicio legatura cu imaginatia.
Sau pot spune despre Stone Town ca este un Babilon mai modern, nu atat de autentic precum Marakesh. Gasesti aici un amestec perfect de stiluri, culturi, culori si mirosuri. Mirosul marii si al algelor, amestecat cu mirosul din piata de peste si al fructelor. Poate ca daca as fi nimerit in alta perioada si nu in peroada Ramadamului, as fi intalnit mirosul de scortisoara inlcusiv in timpul zilei si nu doar seara.
Apusurile din port, mancarea delicioasa, forfota pietii, vanzatorii de fructe, tablourile colorate, magazinele de bijuterii si tanzanite, balcoanele superbe, barcile de lemn, copiii galagiosi si jucausi, colectia incredibila de usi, carora ar trebui sa le faca cineva un muzeu, dar de fapt intregul oras este un muzeu in aer liber.
Cand ma plimbam pe strazi, imi tot puneam intrebarea daca as vrea sa locuiesc aici. Inca nu am gasit raspunsul, dar stiu clar ca ma voi intoarce si ma voi pierde prin el, voi face un album de fotografii numai cu usi si balcoane, imi voi face curaj si voi intra in piata de peste, voi intra in fiecare magazin cu tablouri si voi admira apusul in port, pana voi ramane fara ganduri.
Prison Island
Din Stone Town am luat barca pana la Prison Island si nu stiam la ce sa ma astept.
Norocul si desfatarea maxima a fost Almas, ghidul care ne-a purtat curiozitatea si ne-a transpus in lumea care urma sa fie un pic mai mult inteleasa. Almas m-a impresionat profund, cu bagajul lui de cunostinte si engleza britanica desavarsita, incat eram sigura ca a studiat in Anglia. Nu mica ne-a fost mirarea cand am aflat ca accentul lui fusese insusit de unul singur, cu ajutorul unui ghid de conversatie.
Zanzibar are o istorie intunecata, este o insula partial independenta de Tanzania, pe care le uneste doar steagul si armata, cu guvern si presedinte separat de continent. Predominant musulmana, are vagi urme de crestinism ramas de la portughezi si britanici, insa califatul omanez si-a pus amprenta profund peste 98% din populatie.
Mirodeniile, fildesul si comertul cu sclavi, precum si pozitia strategica pe care o detine, au facut ca Zanzibarul sa fie tinta tuturor celor care au incercat sa domine acest taram scaldat de apele Oceanului Indian.
Prison Island este momentan un sanctuar pentru broaste testoase uriase, unele de peste 100 de ani, care incearca sa imblanzeasca energia plina de suferinta a acestui loc sumbru.
Almas ne povestise ca locul fusese folosit ca inchisoare pentru sclavi, loc de sfarsit pentru leprosi si apoi carantina pentru noii sositi. Am preferat sa stau in curtea exterioara la umbra unui frangipani, insa colegii de grup m-au momit cu bere rece si am cedat. Simteam tristetea locului fix in plex si am vrut sa evit vizita inchisorii, fara sa regret. Patosul cu care ghidul ne-a transpus in vremurile de atunci, m-au facut sa le simt durerea si nu am putut sa imi retin lacrimile. Chiar si acum imi rasuna cuvintele lui despre sclavagism si despre faptul ca nu doar albii sunt vinovati in totalitate de acea perioada, ca oamenii erau vanduti de ai lor, fie ca erau sefi de tribi sau persoane apropriate. Cu atat mai mult cu cat comertul cu sclavi a continuat clandestin, chiar si dupa ce sclavia a fost abolita. Eram tacuti toti si fara setea de a pune intrebari, ca pana atunci. Cand m-am dus la toaleta si am vazut inelele mari de fier de care erau legate lanturile, chiar am izbucnit in plans, de parca le auzeam disperarea si lipsa de speranta. Nu am stiut despre mine ca pot fi atat de senzitiva si receptiva la energiile locurilor, insa am constientizat ca probabil vor trebui sa treaca multe generatii care sa uite si sa ierte acele timpuri, sa le spele culoarea pielii si sa nu mai vedem in privirile lor scanteile de durere mocnita. Poate ca pentru mine vizita insulei a fost ca un moment de remuscare si toleranta si singurul lucru pe care il puteam face era sa imi cer iertare in numele tuturor muzungu care le-au adus atata suferinta. Si poate la un moment dat, cuvantul muzungu (albi) va fi spus intr-un sens fratesc si fara alte conotatii.
Plaja Kae
Unul din apusurile din Zanzibar l-am intampinat pe plaja Kae, un loc incredibil. Inchide ochii, scade 30 de ani din Vama Veche, inlocuieste nisipul cu unul alb si schimba rasaritul cu apusul. Asta este plaja Kae, asa cum ti-ai dori tu sa fie Vama Veche din mintea ta, nu cea de acum. Lume relaxata, un beach bar, fericire si profundul omagiu adus soarelui la final de zi. Am stat prea putin, ca sa ne bucuram de ea asa cum ar fi meritat, insa dupa lasarea intunericului, ne-am urcat in barci, ca sa scurtam drumul cu microbuzul. Experienta a fost memorabila din cauza frigului si a apei, care ne-a stropit pana la piele, insa am cantat tot ce ne-a trecut prin minte si cat ne-au tinut plamanii, ca sa ne incalzim.
Jozani forest
In Zanzibar mai toate drumurile dureaza cam o ora, insa nu ma saturam sa privesc pe fereastra microbuzului. Casele micute cu maxim doua camere si aproape fara ferestre, erau izbitor de asemanatoare cu cele din Maldive, din roca de recif gri si trista, dar care tineau piept caldurii. Copiii in uniforme in drum spre scoala erau un spectacol in sine si le faceam cu mana, iar ei imi raspundeau cu veselie si deschidere.
Ajungand la destinatie in slapi, rangerul care urma sa ne insoteasca ma cearta ca nu am incaltari de snorkeling si iata cum ma pricopsesc cu o pereche de cizme de cauciuc marimea 42, singura mea grija ulterioara fiind sa nu le pierd prin noroiul si desisul mocirlei, dar m-am descurcat onorabil.
Jozani forest este un loc ireal, o jungla plina de animalute mari si mici, insa cele mai pretioase sunt maimutele Red Colobus de Zanzibar, niste minunatii zburlite incredibile, pentru care cel mai mare dusman este fiinta umana.
Dupa maimute, veverite, miriapozi, libelule si o broscuta cat gamalia unui ac, a urmat padurea de mahoni, un alt loc umed si inedit. Daca inchid ochii, pot simti chiar si acum aerul incredibil si fosnetul padurii, lumina filtrata si tipetele stridente ale maimutelor.
Insa aventura nu s-a oprit aici si insula mai avea o multime de secrete pentru noi. Desisul de mangrove, unic in lume pentru ca se regasesc aici trei tipuri diferite din aceasta specie: albe, rosii si negre, aceste minunatii de plante care se hranesc cu apa sarata. Mai greu cu pozele, ca deh, mai greu cu lumina, insa acest ecosistem si grija fata de natura, mi-au confirmat inca o data respectul pentru acesti oameni, care si-au rupt din pamanturile lor si ni le-au pus la dispozitie noua, turistii profani ai acestei planete, de multe ori doar cu pretentii si lipsiti de toleranta.
Si pentru ca trebuia sa prindem apusul intr-un loc de poveste, Mirica a avut grija sa ne duca pe plaja Nungwi. Cum sa descriu acest loc fara sa par aroganta sau exaltata? O plaja lata, plina de barci cu panze, cu mestesugari care robotesc la umbra palmierilor, cu copii jucausi si veseli, cu femei la pescuit, cu tineri care se antreneaza la fotbal sau alearga nestingheriti, cu ciori, multe ciori in loc de pescarusi, cu un far uitat de timp, cu multe culori ale esarfelor sau hijaburilor femeilor, acesta este Nungwi.
Blue Safari
Cea mai intensa aventura avuta a fost Blue Safari. In sensul ca am plecat de la hotel la 5 dimineata, in bezna totala si ne-am intors tot in bezna.
Debutul a fost inotul cu delfinii, la care am zis pas. Poate ca m-am speriat de vremea innorata si barcutele mici precum cojile de nuca, ce urmau sa ne duca intr-un loc nedefinit. Apa parea prea rece si vantul prea taios, iar eu nu avusesem suficienta inspiratie sa imi iau vreo haina groasa, dar oricum nu conta, ca oricum m-as fi intors uda. Da-mi doamne mintea de pe urma, insa pot spune ca am incercat sa imi ocup ora de asteptare cu poze la cel ce fusese cel mai mare si batran baobab de pe insula, rapus de sezonul ploios care tocmai se terminase. Colegii s-au intors uzi fleasca, dar bucurosi ca vazusera delfinii, iar cativa curajosi chiar s-au aruncat in apa sa inoate impreuna. Dupa asta, a urmat o alta barca, mai mare ce e drept, dar de lemn si cu panze. Aveam o singura grija, sa tin aparatul foto cat mai sus sa nu se ude, atat la urcare, cat si la coborare, pentru ca aici nu exista pontoane. Te urci in barca cu apa pana la fund, te dai jos din barca la fel. Iar grija continua in timp ce navighezi este tot aparatul, pentru ca vantul imprastie stropi de apa in toate directiile.
Insa tot efortul asta a fost uitat dupa ce am ajuns la destinatii, pentru ca au fost mai multe destinatii.
O insula minuscula rupta din rai, unde am incremenit de atata frumusete. Grote, mangrove, plaje, stanci, vegetatie, nisip alb si soare. Zburdam ca descreieratii si nu stiam ce sa facem mai repede: sa exploram, sa inotam, sa stam la soare, sa facem poze sau sa mancam fructele de la micul dejun. Timpul a fost necrutator si iar fundul in apa si sus in barca.
A urmat Laguna Albastra de Africa, care iti taie respiratia. Nu am ajuns in cea din Thailanda, insa cea de aici e chiar mai frumoasa decat cea din film. Sederea nu a fost lunga, pentru ca fluxul ne-ar fi lasat sechestrati intre stanci, asa ca a urmat o alta insula, drept popas pentru pranz. De data asta era mai mare, insa nelocuita si doar ca popas pentru turisti infometati. Sa ne intelegem, o insula in mjlocul apei, cu niste locuri rudimentare de popas, cu banci lungi de lemn, insa ne-au fost servite niste platouri imense cu fructe de mare si peste, sosuri si orez. In timp ce infulecam mai abitir, a mai sosit un platou care si acum ma face sa ma frec la ochi: cei mai deliciosi homari la gratar mancati vreodata. Sa recapitulam. In mijlocul unei insule pustii, am mancat mai bine decat in alte locuri cu multe fite si pretentii.
Dupa leneveala si o bere, iar cu apa pana la fund si tusti in barca. Inca o destinatie: sandbank, o micro-insula de nisip, care apare si dispare dupa cum dicteaza mareea. Experimentasem senzatia in Maldive, este absolut incredibila, insa aceasta nu era plina cu turisti, ci cu niste pescarusi mici si galagiosi. Sa imi fie cu iertare, dar i-am alergat, pana cand sandbankul a ramas doar al nostru, intr-o bucurie copilareasca, greu de descris in cuvinte. A urmat drumul deja traditional pana la barca, cu fundul in apa si traista sus, insa la intoarcere vantul ne-a fost prielnic si am mers cu panzele deschise. Acum intelegeam in sfarsit adevarata valoare a acestor barci de lemn si cum cu ele au fost cucerite teritorii intregi.
Calea lactee din Zanzibar
Poate cel mai frumos lucru de facut in Zanzibar este sa privesti cerul noaptea, inainte sa rasara luna. Calea Lactee arata ca niciunde in lume, de te ia ameteala pana te lasa fara cuvinte.
Soarele apune intre 18 si 18:30, iar intunericul cade repede, ca deh, suntem aproape de Ecuator. In una din zile, pe cand ne intorceam din excursie, Mirica l-a rugat pe sofer sa opreasca intre sate si atunci am vazut prima data Milky Way.
Si cum nu stiam cum sa descriu in cuvinte, asa ca pentru prima data am facut fotografie astrala. Sa va spun ce emotie aveam si cat de nerabdatoare eram, nu mai are rost. Dar trei temerari, ne-am aventurat noaptea pe plaja, cu trepiedele in spinare, infruntand mareea si bezna, ne-am dus mult in stanga hotelului, pana la o plaja pustie si fara sursa de lumina., dupa cum ne indrumase Laici. As fi ramas acolo, iar daca m-as fi ridicat pe varfuri, cred ca as fi atins stelele. Cativa licurici ne-au aratat toata splendoarea acelei nopti, pe care nu o voi uita niciodata. II voi ramane vesnic indatorata lui Sorin, ca a avut rabdare si grija sa ma invete, mi-a setat aparatul si mi-a spus ce sa fac, in timp ce eu si Elena topaiam ca doua exaltate, de zguduiam trepiedele pe plaja. La intoarcere refluxul isi facea treaba si m-am intors in camera cu scoici si melci adunate la lumina lunii. Sa ne intelegem, intr-o tura foto e un lux sa umblii noaptea pe plaja, mai ales ca a doua zi te trezesti la 5 si o iei de la capat, insa cui ii mai pasa de somn cu o asa comoara in aparat!
Plecarea a fost grea si dureroasa, cu lacrimi in ochi. E greu sa iti iei la revedere de la acele locuri si de la acei oameni. Iti vine sa juri ca te reintorci saptamana viitoare. De la oamenii care ne-au cazat cu ospitalitate si ne-au indeplinit toate dorintele, de la masaii care ne pazeau peste noapte si de la dansul lor, oferit ca surpriza intr-o seara, de la cele mai gustoase bucate pe care le-am gasit la Queen of Sheeba, de la sezlongurile pe care ne-am tolanit sub frunzele de palmier, de la ridichiile lui Laici sau Mimosa Pudica, pe care o asteptam sa creasca, de la florile din gradina sau coctailurile delicioase. Cum sa pleci cu usurinta?
Zanzibar mi-a leganat sufletul cu barcile lui de lemn si panze, l-a dezmierdat cu cele mai incredibile fructe, l-a alintat cu cele mai gustoase fructe de mare, mi-a purtat pasii pe cele mai stralucitoare plaje albe si mi-a mangaiat talpile cu cel mai fin nisip, mi-a innobilat privirea cu cea mai frumoasa lumina, mi-a imbogatit curcubeul cu cel mai frumos azuriu al apelor, mi-a oferit cele mai frumoase zambete de copii si mi-au ramas cele mai frumoase amintiri.
Hakuna Matata!
