A trebuit sa treaca niste zile de la intoarcerea acasa dupa aceasta vacanta, sa mi se aseze gandurile si impresiile, pentru ca emotiile au fost intense si am trait in doua saptamani o aventura memorabila, cat pentru o viata intreaga.
Am avut doua vacante in una, o saptamana in Tanzania si o alta in Zanzibar. Doisprezece nebuni frumosi, pasionati de aventura si fotografie, cu asteptarile mute si teama de necunoscut, cu frici de boli, tantari, dileme si mii de intrebari. Toate fricile ne-au disparut dupa doua zile si ne-a legat minunea celor ce a urmat. Caram cu noi povara echipamentelor si a dorintei nebune de a ne umple cardurile cu amintiri si cu povesti. Ne-am descoperit timid unul pe celalalt, ne-am tatonat dorintele si ne-am setat energiile. Gustam pentru a doua oara din magia unei ture foto, unde la prima m-am prezentat doar cu un telefon mobil, dar in cateva luni m-a cuprins pasiunea de fiorul si emotiile acestei dependente.
Am plecat cu sufletul la gura sa descopar Africa profunda, chit ca interactionasem timid cu ea in Maroc si Egipt si ca sufletul meu rezonase pana acum cu Asia, mai ales ca cele doua continente aveau drept numitor comun: Oceanul Indian.
Am aterizat la Kilimanjaro, care in semetia lui se lasa privit cu coada ochilor si am ramas cu un regret ca nu l-am privit intens, sa ii respir adanc energia pe care o emana. Dar vorba aceea, sa las pe unde merg lucruri de facut, ca poate ma trage destinul din nou, chiar daca lumea e mare si viata scurta.
Africa in mintea mea avea doar doua culori: rosu si galben, dar dupa sezonul ploios am descoperit Africa verde si nu se compara nimic cu ceea ce imi imaginasem ca voi vedea.
Din cand in cand zaream pomi infloriti, cu ciorchine generoase galbene si stacojii. Pe masura ce ne indepartam de Arusha, in goana calului, lucrurile s-au schimbat. Peisajul pastra urmele adanci ale ploii, cu suvoiae sapate in tarana rosie, vegetatia s-a rarit, fiind dominata de arbustii teposi de acacia.
Am intrat pe teritoriul masailor si am inceput sa vedem vaci si capre in jurul baltilor ramase dupa ploaie, flancate de barbatii aceia falnici, acoperiti de straiele lor colorate si sprijiniti in ciomagul de care nu se despart niciodata. Semetia lor fascineaza definitiv si iremediabil turistul occidental.
Revin obsesiv la ideea de verde de Africa, pe care l-am privit cu nesat, fara sa ma satur. Mai ales cu cat ne apropiam de Ngorngoro, pe care l-am descoperit in treacat, dar aveam sa il revad dupa 3 zile in profunzime. Mai mult de atat, nu credeam ca voi descoperi in Africa culturi intregi de orez, care ma purtau cu gandul din nou la Bali-ul drag sufletului meu. Iar o alta paralela pe care am regasit-o in casele mici africane cu maxim 2 camarute si cu ferestre mici sau deloc, care semanau izbitor de mult cu cele din Maldive, mai ales ca cele din Zanzibar erau din aceeasi roca de recif, in care puteam deslusi cu usurinta fosilele calcaroase de crustacee si corali.
Ma uitam pe geamul jeepului si zambeam la fiecare cadru care imi defila prin fata ochilor, fara sa mai fac poze, pentru ca nu mai avea rost. Ma bucuram si ma incarcam, cu sufletul la gura pentru ce va urma, pentru ca acesta era abia inceputul.
Am trecut poarta parcului Ngornogoro, a carui prezenta a fost semnalata inainte, de razlete si amuzante familii de babuini tupeisti, de vegetatie luxurianta, de imaginea coplesitoare a lacului Manyara si buza caldarii vulcanice. Drumul a fost gradual in intensitate, de la aparitiile razlete ale primelor zebre si girafe, iar pe masura ce avansam, vedeam cum peisajul se schimba semnificativ, cum florile si verdele dispar si isi face aparitia peisajul iconic de savana, cu iarba inalta, cu sate de masai, cu animale care nu tin cont de granite si garduri imaginare. Splendoarea a atins apogeul cand am parasit Ngorongoro si am pasit pe poarta parcului Serengeti. Un loc ca in documentare, traiam live tot ce vazusem pe National Geographic. Ma ciupeam si ma frecam la ochi, muta de uimire. Savana mi se dezvaluia in fata ochilor asa cum o visasem. Soarele se pregatea de culcare si primul apus in savana mi s-a aratat ca in visele mele cele mai indraznete. Uita-te tu, cititorule la o poza cu apusul sau cu rasaritul si inmulteste cu zece fiecare emotie si fiecare culoare. Realitatea e mult mai intensa si mai coplesitoare decat orice aparat performant care s-ar cazni sa o redea, pentru ca natura nu are cum sa fie reprodusa. Animalele ne insoteau drumul masinii pana cand s-a lasat intunericul. Daca apusul se revarsa in toata splendoarea lui intre 18 si 18:30, intunericul vine brusc, de poti sa iti bagi degetele in ochi, insa norocul nostru a fost luna plina. Cam cat noroc sa ai intr-o singura excursie? Si tot pe intuneric am ajuns la campingul nostru, prafuiti si infometati, cu mult peste ora de sosire recomandata de regulile parcului. Aceasta campie nesfarsita (Serengeti in limba masai inseamna campie nesfarsita) de peste 30.000 km² este o minune pentru omenire, asa cum este ea pastrata si protejata. Are regulile ei bine definite si accesul este reglementat. Mai mult de atat, cati intra, atatia trebuie sa iasa, la ore stabilite si respectate.
Ne-am luat in primire corturile si sacii de dormit, am dat nas in nas cu realitatea in sensul ca nu aveam curent electric si nici internet, la toaleta trebuia sa mergem insotiti si sa nu parasim spatiul campingului. Seara temperatura coboara rapid spre 5-10 grade, deci adio dus in mijlocul naturii, chit ca am avut apa la dispozitie, ne-am folosit de servetelele umede si chiar ne-am obisnuit cu toate aceste neajunsuri. De fapt, ne-am testat limitele fiecare din noi, am carat lucruri inutile si ne-am intors la nevoile esentiale.
Avem nevoie de putine lucruri in viata pentru a fi fericiti, iar acesta este cel mai mare cadou pe care mie mi l-a adus aventura care urma. Cei doi bucatari, care ne-au asteptat si ne-au pregatit masa, ne-au adus cele mai bune mancaruri din lume, le-am presarat cu rasete si glume, repere greu de egalat de acum incolo.
Prima noapte in safari
Daca s-ar inscrie cosmarurile la concurs, m-as clasa pe podium cu cel mai tare live. Prima noapte in safari a fost ca un cosmar in direct, treaza fiind. Un sir de corturi, in mijlocul pustiului, fara electricitate si alte conditii, cu toate temerile facute buchet la ora 21, m-am bagat in sacul de dormit. M-a luat somnul repede, insa m-am trezit la un moment dat, intr-o simfonie de sforaituri si tipete stridente de animale salbatice, ceva mai inspaimantator nu am trait niciodata, mai ales ca visele mi se impleteau cu realitatea si nu mai reuseam sa discern starea de normalitate. Zbieretele stridente erau un cocktail perfect de zgomote terifiante, cat sa ii permita imaginatiei mele sa o ia definitiv razna. Imi tineam respiratia de cate ori auzeam ceva ciudat, dar toate zgomotele erau ciudate. Agonia a durat mai multe reprize de somn si trezire, cu urletele si mugetele de rigoare, de mai aveam putin si faceam instant pe mine, in sacul de dormit.
Rangerii ne informasera sa nu mergem singuri la toaleta, asa ca riscam sa imi ud sacul de dormit. Simteam cum imi amorteste cate o parte a corpului, dar de spaima nu indrazneam sa ma intorc pe partea cealalta. Chiar si cu ochii deschisi aveam impresia ca vad luminite, ma frecam la ochi si clipeam profund de cateva ori, pana cand dispareau, pentru ca nu erau decat in inchipuirea mea. M-am trezit de mai multe ori, iar eu de regula nu ma trezesc niciodata noaptea si numaram orele, ori de cate ori ma uitam la ceas, cu rugaciuni ca mai am putin si ca rezist pana suna alarma. Cu toate ca trebuia sa ma trezesc la 5:45, pe la 5, cand au inceput sa apara zgomote umane, am zis gata, ajunge cu somnul. M-am imbracat cu ce am apucat, cu hainele pe dos si culmea, nu era doar cortul nostru trezit, asa ca am facut o gasca serioasa si am indraznit sa mergem la toaleta. Impresiile noptii au fost similare si am trait aceleasi experiente terifiante, dar in timp ce ne spalam pe dinti, radeam in hohote de toate fricile avute, mai ales ca supravietuisem. Dusul de dimineata a echivalat cu stersul cu servetele umede pe sub pijamale, peste care am pus haine la nimereala. Inca era frig, dar nu mai conta, noaptea se terminase.
A doua noapte in cort a fost mult mai decenta, datorita unui coniac armenesc consumat pe post de somnifer. Ceva hiene, un muget de leu, insa am reusit sa scornesc o logica inainte sa adorm. Atat leul cat si hiena, teoretic ar ataca in liniste si nu scotand sunete inspaimantatoare. Prin urmare, a-si face simtita prezenta in timpul noptii, ar putea avea alt scop decat o masa copioasa, de exemplu o intalnire amoroasa sau o lupta pentru teritoriu. Somnul meu a fost mult mai profund cu aceasta teorie in gand. Asa ca dimineata m-am trezit cu mult inainte decat intentionasem si am pregatit cafeaua pentru tot grupul , iar la ora 6 paraseam campingul si ne indreptam spre urmatoarea tabara, fix in caldarea Ngorongoro. Am plecat cat sa prindem rasaritul idilic, cu copaci de acacia si sperand la silueta unei girafe.
Sa ne intelegem, in tura foto rasaritul si apusul sunt cele mai importante momente, pe care nu ai cum sa le ratezi, indiferent care iti este bioritmul obisnuit. Daca rasaritul este o explozie de bucurie si trezire la viata pentru un nou inceput, apusul este liniste si melancolie, in timp ce soarele coboara incet si pune punct zilei.
Imi doream cadrul perfect pentru Africa: rasarit sau apus, soarele in culori naucitoare, pomul perfect – umbrela africana. Si o girafa. Doar ca universul le-a dat in dimineata asta pe rand. Prima a fost girafa, intr-o inghesuiala de boscheti, iar eu eram cu ochii carpiti de somn si pana am reusit sa ma dumiresc cu butoanele aparatului, girafa mea s-a pierdut in semi-intuneric.
O zi in savana nu face altceva decat sa te surprinda si sa te ia pe neasteptate, iar la un moment dat mi-au dat lacrimile de intensitatea emotiilor momentelor traite. Doua masini cu cate sase nebuni frumosi, cu rasete, glume si prietenii legate instant, cu mic dejun pe capota masinilor, cu doi soferi de poveste, Noelle si Vumi, cu pipi si spaima in spatele jeepului si cu amintiri impletite pentru tot restul vietii.
Ce a urmat a fost de poveste si parca as vrea ca pozele sa vorbeasca in locul meu, pentru ca sunt prea putine cuvintele sa pot reda cat de generos a fost universul cu noi si vreau sa va asigur ca toate darurile lui le-am primit cu bucurie si cu sufletul deschis.
Ziua a inceput cu doua mari grupuri de elefanti reuniti intr-o oaza, care ne-au desfatat cu toate nazbatiile de care au putut da dovada. I-am vazut harjonindu-se, jucandu-se, la spa – frecandu-se de un copac, cate un pui mai adolescent cocotandu-se pe stanca, mancand un copac de acacia creanga cu creanga si cu coaja cu tot, puiuti sugand de la mamicile lor sau elefantul cu sapte picioare, in toata splendoarea lui matinala. S-au iubit, s-au harjonit, s-au certat, s-au scarpinat, s-au udat cu apa, s-au spalat in praf, atat cat noua privitorilor sa ne umple cardurile de poze si sa ne ajunga o viata intreaga.
Urmatorul moment pe ordinea de zi, dar suficient de repede incat nu am avut timp sa digeram subiectul elefantilor si sa ne aratam pozele amuzante, e ca am ajuns la o oaza cu stanci si boscheti, majoritatea lacasurile leilor. Ii tot vazusem cu o zi inainte intr-o lene totala, letargica, sora cu coma, fara sa se oboseasca sa deschida vreo geana macar. O leoaica mergea pe drum si vedeam vreo alte 4-5 capete din iarba, la o distanta apreciabila. Am inlemnit si ne-am tinut respiratia cand pe o piatra am vazut o a doua leoaica, semi-ascunsa. Au mai aparut inca doua din iarba, trecand nonsalante pe langa jeepurile cu turisti siderati. Ceea ce a urmat e greu de imaginat. Cele 3 sosite au incoltit-o pe cea ascunsa, intr-un joc al nervilor si ragetelor. Mi-a venit confirmarea ca ragetele auzite in prima noapte in cort, erau aidoma acestora si mi-a inghetat sufletul. Pe unul dintre colegi, nu dau nume, tocmai in cele mai intense momente cu ragete si colti, il apuca pipi. Trecuse de mult timpul pauzei si al micului dejun, asa ca e de inteles. Trebuie inteles faptul ca masina noastra a dat dovada de maxima solidaritate si discretie, asa ca am facut rost de o sticla goala si l-am sprijint in liniste, inconjurati de aproape alte 10 jeepuri pline cu turisti, cu acoperisurile desfacute, in care nu respira nimeni si toti erau incremeniti de spaima leoaicelor. L-am compatimit, ca a pierdut cel mai intens moment si probabil nu isi va ierta curand deturnarea atentiei, insa fiziologia a invins pasiunea. La un moment dat, leoaicele au luat-o la fuga, insa am pierdut si eu momentul in care cea haituita a reusit sa scape de incoltire, pentru ca a trebuit sa imi schimb cardul de la aparatul foto. Am plecat dupa leoaice, la gramada, atat puii cat si jeepurile. Au alergat-o bine, pana s-a pierdut in iarba, dupa care au inceput sa se intoarca. Au trecut din nou pe langa masinile noastre cu nonsalanta, iar momentul in care puii s-au intalnit cu mama lor, a fost super emotionant, exact ca in viata, cand copiii isi asteapta mama, curiosi, nerabdatori si ingrijorati.
Eram in cautarea unui loc de luat micul dejun. Sa ne intelegem, nu ai voie sa te dai jos din masina, doar in cazuri speciale si indeplinind anumite conditii, respectiv iarba scurta, vederea larga, astfel incat sa nu existe riscul sa iti sara in spate vreo pisica in timp ce faci pipi. Si mai e ceva de stiut, soferii comunica prin statie si vorbesc intre ei de cate ori se intalnesc masinile, asa ca nu stiu daca a fost pont sau magia lui Noelle, dar am ajuns la o alta gramada de pietre, unde veghea de la inaltime exact leoaica haituita. Era in alerta si ingrijorata, respira cu greutate, iar noi am reusit sa ii facem o multime de poze din toate unghiurile. Legat de povestea leoaicelor, am inteles de la Noelle ca acesta a fost un moment rar chiar si pentru el: o bataie intre pisici pe teritoriu. Se pare ca leoaica haituita avea pui mici, insa exista probabilitatea ca ascunzisul sa fi fost de fapt teritoriul celorlalte leoaice.
Au urmat alte poze, alte animale, alte momente intense, pe care chiar nu vreau sa le tulbur in cuvinte si sa las pozele sa vorbeasca. Vulturii si hiena mancand un hoit, un ghepard vanand, in sfarsit a aparut si girafa mult dorita, inceputul migratiei cu nebunia de zebre si antilope Gnu, pregatite de un drum lung de mii de kilometri. Simbioza cu care migreaza antilopele impreuna cu zebrele este incredibila, mai ales dupa ce am aflat ca antilopele nu au memoria drumului si nici nu sunt foarte inteligente, iar zebrele au rol de ghid si girofar pentru ele: le calauzesc, le avertizeaza, le pazesc si le alerteaza. Imaginile cu zebrele sunt fascinante, in mod special imbratisarea lor, una langa alta. Aceasta imbratisare are un triplu rol: de alint, de protejare si de paza. Ma ciupeam si priveam fascinata ca un documentar la tv tot ce se intampla in jurul meu. La un moment dat ne-am luat adio de la Serengeti si am pornit spre Ngorongoro. Aventura continua.
Am interactionat cu masaii si nu au fost foarte prietenosi. Cumva am incercat sa inteleg cum un popor razboinic si vanator, a fost transformat in crescator de vite si i s-au confiscat pamanturile. Mai mult de atat, triburile de masai nu au voie sa isi stabileasca satele nomade in Serengeti, ci doar in Ngornogoro. Si atunci nu ai cum sa nu le intelegi privirea furibunda si nelinistea din suflet. Viata lor a fost data cu fundul in sus pentru ei, iar o fotografie furata acestor oameni, reprezinta o adevarata comoara. Cu toate astea, sunt sate deschise sa primeasca turisti, contra unei sume de bani si care sa arate un pic din viata lor occidentalilor disperati dupa inedit si care de multe ori pun cele mai stupide si prostesti intrebari, uneori chiar jignitoare. Pentru mine vizita in satul de masai a fost o explozie de culoare, o intoarcere la esential. Oamenii acestia isi guverneaza viata in jurul vacilor si acestea reprezinta singurul lor etalon in viata. Sunt poligami si tot cu vaci isi cumpara nevestele, fiecare avand aproximativ 3-4. Barbatii se ocupa cu cresterea vitelor, iar femeile isi construiesc singure casele, din lut si crengi de acacia. Traiesc modest si simplu si fiecare trib are cel putin doua sate, la care migreaza in functie de sezonul ploios. Daca stau stramb si judec drept, nu difera mult de cocioabele amarate din satele noastre pierdute de vremuri. Iar sentimentul care m-a izbit a fost de rusine pentru spiritul nostru nestatornic si in continua cautare. Am tanjit acolo dupa viata lor linistita si tihnita, in acel colt de rai, cu putinele lor avutii, dar cu o comoara de nedescris: acel respect si uniune cu natura.
Ngorongoro este total diferit de Serengeti, atat legat de atmosfera, peisaj, cat si vedetatie. Este umed, verde, luxuriant, iar savana se transforma in jungla. Imaginati-va o galeata uriasa, o caldare vulcanica, unde migratia nu se intampla si unde toate animalele intalnite in savana traiesc aici, pe un teritoriu mult mai mic, dar cu o densitate ridicata. Aici am vazut cel mai rar animal: rinocerul, considerat comoara nationala si pazit cu mitraliera. In Ngorongoro se mai intalnesc maxim 20 de exemplare de rinoceri si am avut norocul, cu ajutorul binoclului lui Noelle si a teleobiectivului meu, sa vad unul la mare departare. Aici am vazut Hypo Pool, adica supa de hipopotami, un lac intr-un loc de o frumusete rar intalnita, insa mastodontii scufundati nu ne-au aratat decat cate o ureche sau un ochi, discreti si lenti in miscari.
Pe Honeymoon Road am pus in masina o intrebare, pentru ca nici eu nu puteam sa imi gasesc raspunsul: Ce v-a placut mai mult, Serengeti sau Ngorongoro? Nu am putut trage o concluzie. Serengeti are apusuri si rasarituri de iti taie respiratia, dar Ngorongoro are o vegetatie verde ca de jungla, cu un miros crud naucitor. Serengeti e o intindere nesfarsita de savana, unde te socheaza sentimentul de libertate al animalelor, dar Ngorongoro este un ecosistem intreg in craterul unui vulcan milenar, o lume intr-o alta lume. Serengeti este actiune intensa, episod de National Geographic, pe cand Ngorongoro e mai tihnit si mai romantic. Serengeti este galben, prafuit, arid si uscat, pe cand Ngorongoro este verde, proaspat, umed si parfumat.
Nu ai cum sa le compari si nu ai cum sa il iubesti pe unul, fara celalalt. Odata ce ti-au intrat in suflet, locul lor e impreuna si nimic nu le poate egala.
Am iesit din Ngorongoro murdara, prafuita, nespalata, de nu mi se racaia tarana rosie de pe fata, cu toate hainele imputite, cu obiectivele scartaind de praf, cu jeg in unghii dar cu o fericire greu de descris in cuvinte, cu cateva mii de poze cu animale, pasari si peisaje, cu amintiri cat pentru o viata, cu sentimentul ca universul m-a binecuvantat cu o asemenea aventura, in compania unor oameni haraziti. Am trait intens, am trait aventura vietii mele, am avut parte de momente inimaginabile. Probabil daca as fi stiut ce urmeaza, as fi batut in retragere, insa acum sunt mandra de mine pentru curajul si nebunia de care am dat dovada. Mi-au ramas in suflet cele trei nopti in cort in ragetele hienelor, leilor si bivolilor, rasetele in lacrimi din jeep, povestile lui Noelle, pachetele pentru pranzul din savana pregatite cu grija, trezitul de dimineata si mersul la toaleta in grup (tot un fel de mare migratie), lipsa internetului si a electricitatii, patru zile petrecute in jeep alaturi de o mana de oameni pasionati si zapaciti, cu care am impartit tot ce aveam: cafeaua, servetelele si franturile de viata. Ne-a legat intamplarea, dar sunt sigura ca povestea va continua. Ne-am bucurat pentru fiecare felina fotografiata, am oftat dupa girafa adapandu-se pierduta, am rezonat la aceleasi cadre, ne-am sustinut in goana masinii, am impartit locul de poza, ne-am impartasit bucati de destine si fiecare din noi am fost oglinda celuilalt. Am fost frati pentru o vreme si probabil asa vom ramane.
Cum spunea Elena pe drumul de intoarcere, dupa o tura foto in safari, vezi norii in forme de animale, ba un leu, ba o girafa. Dupa ce te intorci dintr-o tura foto, nu mai vrei vacante banale, iar pentru toate amintirile memorate sau pozate, ii voi fi mereu recunoscatoare lui Dan Mirica, omul care mi-a pus aparatul foto in mana si mi-a schimbat modul de a vedea viata. Acum viata mea mi se defileaza prin fata ochilor in cadre intens colorate.
