Cappadocia nu e Turcia, e o lume intreaga!
Poate ca nu pot afirma ca am vizitat Turcia si ca stiu cum este ea in esenta ei, dar doua vizite la Istanbul (pe care il ador), ma fac sa imi dau cu parerea. Tocmai de aceea, ce am gasit in Cappadocia nu are nicio legatura cu parerea mea anterioara despre turci si Turcia.
Rupta din context, Cappadocia e o tara in alta tara.
Am o lista de dorinte ca a multora dintre voi, in care figureaza la loc de cinste calatoria cu balonul, iar pe lista scurta cu destinatii, la pozitia 12 se afla Cappadocia, asa ca atunci cand Facebook-ul mi-a pus in fata o excursie in acest loc mirific, nu am mai stat pe ganduri si am zis ca „vreau si eu acolo”.
Nu conta ca mergeam intr-o tura foto, eu profana cu telefonul mobil, programul excursiei mi s-a parut absolut fantastic.
Habar nu aveam ce ma astepta, insa eram convinsa ca va fi fantastic, si asa a fost, din toate punctele de vedere.
Fix in mijlocul tarii, acest taram selenar sau martian, te lasa sa il descoperi si mai mult de atat, iti provoaca imaginatia pana in cele mai mici cotloane ale mintii.
Peisajele sunt absolut superbe, ti se dezvaluie o multime de forme de relief sau formatiuni geologice care pe mine cel putin m-au lasat muta de uimire, iar in spate este o industrie intreaga care nu face altceva decat sa serveasca si cele mai nastrujnice idei despre turism.
In Cappadocia nu e lux, nu sunt resorturi, insa nu poti sa ceri asa ceva! Aici turismul a inceput cu pasul si cu rucsacul in spate si ei sunt pionierii acestei zone. Te fascineaza fiecare grota in parte, fiecare curba a reliefului si fiecare varf ascutit sculptat de vant. Asa ca lasi snobismul acasa si iti vine sa te cazezi intr-o gaura de stanca, sa simti vibratia pietrei si sa te faci mic de tot, fara sa mai ai nevoie de altceva. Iti vine sa te tavalesti in colbul macinat de temperaturile desertice si sa te scuturi dupa aceea cu bucurie netarmurita, pentru onoarea pe care ai avut-o la sarutul fiecarei particule milenare de praf.
Cappadocia este locul in care Dumnezeu s-a jucat cu formele de relief, cu stancile si cu toata viata de acolo in general.
Este locul in care pietrele vorbesc si fiecare forma are povestea ei. Este locul in care grotele soptesc istoria crestinatatii. Este locul in care fiecare are biserica lui proprie si toate sunt pastrate cat mai autentic. Este locul in care oamenii s-au adaptat naturii si au facut rai din piatra seaca. Este locul in care vezi rezistenta omului in fata destinului si lupta pentru supravietuire (vezi fascinantele sate subterane). Este locul in care viata are alt orar, inca de la 4 dimineata. Este locul in care averea era masurata in porumbei. Este locul in care nu incetezi sa te uimesti si sa te minunezi.
Este locul in care te indragostesti, iar eu am ramas sedusa iremediabil.
Este locul in care sufletul zboara spre capatul lumii!
Iar eu am fost acolo si m-am bucurat de toate astea!
Am zburat cu balonul
Am ajuns in Goreme seara cand nu mai era lumina, cu sufletul la gura, pentru ca nu intelegeam ce e in jurul meu, iar din loc in loc, in mijlocul satului apareau niste umbre ca niste trunchiuri de con ascutite. Programul prevedea ca dimineata devreme, la 5:00 sa prindem rasaritul in locul in care baloanele decoleaza.
Chiar daca m-am trezit la 4:30, chioara de somn si inghetata de frigul de peste noapte, pentru ca am vazut patura abia de dimineata, am zis sa ma sacrific si sa merg sa vad cum decoleaza baloanele.
Trezita in creierii noptii si sub impresia viselor invalmasite in putinul somn, tacuta, am plecat spre locul cu pricina.
Totul era scaldat in bezna, doar farurile masinilor dezvaluiau forme nedefinite, in asa fel incat mintea sa mi-o ia si mai tare razna si sa imi inspaimante imaginatia.
Contururile erau nedefinite, dealuri rotunde si moate ascutite din care nu intelegeam nimic!
Peste toate astea era asternut un zgomot infernal, de nu imi puteam auzi nici macar gandurile. Am inceput sa inteleg sursa zgomotului, respectiv generatoare si ventilatoare imense, masinile cu remorci sau microbuzele cu turisti ce forfoteau in bezna noptii.
O parte din dealuri se transformau in burti imense, iar eu ma simteam ca Gulliver in tara uriasilor insarcinati.
In bezna aceea descoperisem vreo 3 surse de zgomot, adicatelea se pregateau vreo 3 baloane sa se umfle. M-am asezat langa unul dintre ele si nu intelegeam nimic din ce se intampla in jururl meu. Doar ca burta balonului culcat incepea sa prinda forma si sa se mareasca vazand cu ochii. La un moment dat au aprins gazul si au aparut limbile de foc in doua straturi, galbene si albastre, scurte si pline de forta!
Usor, usor, tras de sfori, balonul incepea sa se ridice dintr-o rana si sa isi ia forma gigantica. In mod special cand vapaile zgomotoase si scurte luminau, se arata o explozie de culori ale balonului la care priveam sub stare de hipnoza.
Cerul incepea sa se distinga cum se separa de linia orizontului, zdrentuita de formatiunile geologice inca nedefinite, dar care parca incepeau sa prinda contur. Lumina incepea sa puna stapanire si nu mai lasa mintea sa se joace cu imaginatia, iar eu incepeam sa descopar ce e in jurul meu, insa nicidecum nu reuseam sa scap de sentimentul ca sunt picata pe alta planeta. Formele erau ireale iar in jurul meu nu erau doar trei baloane, erau zeci de baloane. Incepeau sa iti faca prezenta prin jeturile de flacari care apareau din diverse locuri, in culori multicolore si vesele, intr-o explozie de bucurie. Unul dupa altul, baloanele capatau forma si prindeau viata, ca niste coconi care ieseau din cristalida intunericului.
Eram ca un copil intr-o lume de acadele zburatoare si muta de uimire de atata frumusete si voiosie!
Bomboane zburatoare care se inaltau in vazduh o data cu dorinte implinite!
Cand lumina a dominat imprejurimile, eram convinsa ca locul acesta nu e pe pamant, ci clar pe alta planeta!
Stancile cu forme incredibile, ca niste felii de tort care isi dezvaluiau straturile de crema, in fel de fel de culori, de la praful alb calcaros, la accentele rosiatice, galbene si cenusii, in forme ce sfidau puterea de intelegere a unui nespecialist in geologie.
Cum se jucase Dumnezeu cu locul asta cand l-a creat, era dovada clara ca era pus pe glume si sotii.
S-a facut liniste dupa ce baloanele s-au ridicat in cer, se mai auzeau doar masinile goale care plecau in cautarea locului de aterizare, in timp ce ridicau valatuci de praf in urma lor, praf ce dadea o impresie si mai dramatica, parand ca totul era invaluit in ceata.
Un balon nu poate fi condus, el se lasa in voia sortii, iar manevrele sunt doar de rasucire si urcare/coborare.
Am plecat in cautarea locului de aterizare, in Love Valey, unde stancile au forme de falusuri si dovada clara ca Povestea Povestilor a lui Creanga aici s-a plamadit.
Un zbor dureaza maxim o ora si soarele abia acum incepea sa se ridice si sa coloreze fiecae balon in parte.
Ramai mut de uimire dar iti vine sa chiui de fericire ca ai ocazia sa le vezi pe toate la un loc si pe fiecare in parte.
Uimirea nu inceteaza sa te domine pana in momentul aterizarii, unde dibacia capitanului si a manipulatorilor care trag de sfori, aseaza nacela balonului direct pe remorca camionelelor ce orbecaie pe dealurile de aterizare.
In balon nu simti cand aterizeaza dar nici cand decoleaza. Zborul e lin si dulce, lipsit de adrenalina, insa iti prelungeste intocmai starea de beatitudine si de uimire. Iti lasa timp sa te minunezi si sa te bucuri de spectacol si imagine, de relief si frumusete. Te lasa sa iti tragi sufletul si sa multumesti universului ca existi si ca viata e frumoasa. Nu e liniste, pentru ca jeturile de flacari izbucnesc din cand in cand, dar tu esti mut in fata tabloului si vrei sa prelungesti clipele dulci in fata freneziei surde! Iti stergi pe furis o lacrima, iar Cappadocia ramane locul perfect de zbor, locul in care visele se ridica la cer.
Tura foto cu Dan Mirică
Dupa ce am fost intr-o tura foto, nu stiu cum ma voi mai bucura de o excursie obisnuita. Si daca nu stiam ce presupune, acum ma bucur de faptul ca am intalnit o mana de oameni frumosi si daruiti!
Aceasta experienta mi-a schimbat total perceptiile si mi-a pus la dispozitie o lume noua. Am descoperit ca viata in tura foto este doar la rasarit si la apus, restul e galagie. Acesti oameni iubesc soarele si aduc o ofranda spectacolului razelor, de fiecare data cu alta perceptie. Aici am invatat ca exista lumina, ca exista umbre si ca viata se compune din rame secventiale! Aici am invatat ca praful pare ceata si ca ofera dramatism unei imagini. Aici am invatat ca pot sa rezum o zi intreaga la o singura fotografie, chit ca mai aveam o suta de imagini si ca mi se rupea sufletul ca nu pe postez pe toate. Aici am invatat ca timpul capata o alta dimeniune si ca un cadru cere jertfa si implicare. Aici am invatat sa cari in spate un rucsac plin cu scule, dar ca elanul si pasiunea te invata sa zburzi de placere si entuziasm. Aici am invatat ca poti sa savurezi fiecare moment din alta perspectiva si din alt unghi. Aici am invatat ca pot sa dorm doar 4 ore si ca ma trezesc in creierii noptii cu bucurie!
Chiar daca nu posed un aparat de fotografiat (nu inca), am fost atinsa de microbul celor inzestrati si haraziti. M-am bucurat de bucuria lor si mi-am hranit setea de aventura din entuziasmul lor.
Ce e o tura foto? Este acea excursie in care stii cand pleci dar nu stii cu cate comori te intorci acasa. Este locul in care intalnesti cei mai frumosi si mai pasionati oameni, uniti de o nebunie comuna dar diferiti total. Ii uneste sclipirea din ochi si setea de umbre. Ma uitam la ei si ma minunam cat sunt de frumosi si de haraziti! Cu cata bucurie contempleaza si celebreaza viata si darurile ei.
O tura foto este locul in care gasesti explozia de bucurie la fiecare colt. Este locul in care neasteptatul se lasa descoperit si banalul ochiului profan pus in stralucire! O tura foto este locul in care universul meu s-a dat peste cap si nimic nu va mai fi la fel!
Ne-am scuturat sosetele de praf impreuna, am impartit aceasi sticla de apa, am ascultat tacerea apusului si ne-a tresarit sufletul la unison la fiecare geana a rasaritului! Am ras in hohote sau ne-am inghitit uimirea in liniste!
O tura foto este locul in care am deschis porti incredibile ale vietii, am intrat in casele oamenilor si le-am ascultat povestile de viata, am forfotit sub fustele unui dervis zburator, am impartit cu extaz mancarea localnicilor, ne-am prins in joaca copiilor ce calareau magarii sau am imortalizat caii salbatici.
O tura foto este locul in care o plimbare sub lumina lunii pline capata alta dimensiune, alta culoare si alta viziune a noptii!
Imaginea mea asupra vietii s-a schimbat dupa aceasta aventura. Am descoperit lucruri noi si acum privesc lumea printr-o prisma de lumina. Am plecat un om simplu, cu o imagine monocroma si m-am intors un om bogat, cu un rucsac bogat, plin de curcubee, povesti si oameni frumosi.
Viata ne este data o singura data! De noi depinde sa o cinstim!
