Prima imagine constienta pe care mi-o amintesc, este cand eram bebelus, iar deasupra patutului ma priveste sora mea mai mare. Nu am nicio sora mai mare, dar intotdeauna am crezut ca am avut. Nu stiu de ce. Nici nu stiu daca este o amintire reala. Stiu doar ca am batut-o pe mama la cap de multe ori cu lucrul acesta, dar ea trecea repede peste inchipuirile mele.
Vad si acum patutul cu gratii de lemn, care se roteau fiecare in jurul axei sale. Le invarteam pana adormeam sau mi le bagam intre degetele de la picioare. Ma mai infuriam si le muscam, pana rodeam lacul si dadeam de gustul de lemn usor intepator. Camera era mica si aproape goala, doar patutul meu si un recamier greoi, tapitat cu stofa galbuie si aspra, care imi lasa urme pe picioare de la nodurile bulbucate. Salteaua recamierului era tare si ovala, tocmai buna sa sar in ea. Dar trebuia sa o fac cu grija, pentru ca era atat de inclinata pe laterale, ca alunecam cu usurinta.
Langa patut aveam un pres din resturi de carpe, tesut de bunica mea. Mult mai tarziu am invatat si eu sa fac gheme de carpe, ca apoi bunica sa teasa presuri iarna, cand monta razboiul in camera de la mijloc. Nu ma pricepeam prea bine sa tai carpele in fasii drepte, nici foarfeca nu taia deloc, dar imi placea sa le cos capetele. La vremea aceea, presurile erau un simbol al saraciei extreme la bloc. Urmau traversele de lana, covoarele din fire groase sintetice, iar luxul erau covoarele persane. Acum gasesti presuri la Ikea si sunt in mare voga, insa nu pot sa le suport, pentru ca imi amintesc de copilaria mea plina de lipsuri.
Parintii mei erau simpli, foarte simpli si se mutasera in apartamentul confort II cu o luna inainte sa ma nasc eu. Mama zice ca, in primele zile, ma culca in cadita de plastic in care imi facea baie, pana mi-a facut rost de patut. Nu era nou si un patut la vremea aceea ajungea sa odihneasca si zece copii, pana isi dadea sfarsitul. Dupa mine l-a folosit Alexandra, sora mea mai mica, apoi si-a urmat parcursul si si-a facut treaba mai departe. Nu mai stiu unde a ajuns si cati copii au ros gratiile de lemn.
Nu am avut parte de recamier pentru multa vreme, pentru ca la partaj, i-a revenit lui tata. Dar stiu ca, de ciuda, am facut pipi in el in ziua cand au venit niste domni sa ii ia mobila. Mama m-a zarit si eram sigura ca o sa ma certe, dar a izbucnit in plans si s-a ascuns dupa usa, crezand ca nu o vad. Chiar si domnii care carau mobila au plans mai tarziu, cand tata demonta televizorul in timp ce erau desene animate. Am sarit de gatul lui si l-am implorat, cu lacrimi in ochi, sa ma lase sa ma uit, dar el a continuat sa il impacheteze. Aveam sapte ani si ne-am cumparat un televizor mult mai tarziu, cand deja nu se mai dadeau desene in fiecare seara.
La un moment dat, cand eram inca la gradinita, in camera mea a poposit un birou. Lacuit, cu doua sertare si cu picioare subtiri si inclinate. Tata mi l-a prezentat ca fiind biroul meu, pentru cand voi merge la scoala si voi avea lectii de facut. M-am straduit sa am grija de el, insa nu rezistam sa nu ii zgarii lacul, mai ales cu compasul. Ieseau niste desene foarte reusite. Totusi aveam acces la un singur sertar, in celalalt avea tata tot felul de hartii. Pe birou trona o calimara cu toc si penita. Aveam stilou chinezesc, o adevarata bijuterie, insa tot penita si tocul ma fascinau. Evident ca nu a scapat sa scrijelesc cu ea pana am indoit-o, pe lacul gros si lucios al biroului. In sertar la tata descoperisem indigoul. Nu stiam la ce foloseste, insa mirosul lui imi placea la maxim. Il frecam in palme si vopseam peretii din camera. Pana m-a prins mama si m-a pus sa curat huma de pe pereti. Tata a uitat la partaj ca biroul era al meu, chiar si cu pata aceea de cerneala din sertar. Ma pregatise mama inainte. Stiam ce urma sa ne ramana. L-a luat, dar am scris mare cu compasul “VALI SAYGO”, ca sa stie oricine ca eu am fost prima posesoare.
Ziua partajului nu a fost chiar atat de urata, chiar daca am plans mult la sfarsit. Mama se invoise de la serviciu si a venit sa ma ia de la scoala. Nu mai facuse asta niciodata si mi se parea cel mai minunat lucru. Doar pe Angelica o lua mama ei de la scoala in fiecare zi, dar nu intelegeam ce inseamna sa fii casnica. M-a dus la cofetarie, mi-a explicat ca o sa am camera goala si ca o sa pot sa imi puna toate desenele pe pereti, ca o sa facem sala de gimnastica si pot sa dansez in toata casa. Chiar daca nu mai aveam televizor si nici birou, seara tarziu am prins amandoua cu tinte desenele mele pe pereti. De recamier nu imi parea rau. Oricum, am dormit cu mama in pat pana mi-a cumparat alta mobila.
Chiar daca mama imi zice ca nu am avut o sora mai mare, eu tot ii vad chipul deasupra patutului meu de bebelus. O chema Alina sau Adina si avea parul lung si negru. Ii simt mirosul buclelor si ii vad zambetul larg si luminos. Intindea bratele sa ma ia in brate si stiu ca nu am mai intalnit niciodata privirea aceea atat de calda. Inca o mai caut in inchipurile mele si in realitate. Si atat.
Foto credit: Valentina Saygo
Da share daca ti-a placut si iti multumesc pentru asta!
Daca vrei sa tinem legatura, apasa subscribe!
Calendarul alegerilor 2019 – 2020
26 mai 2019 – Alegeri europarlamentare
24 noiembrie 2019 – Alegeri prezidentiale
7 iunie 2020 – Alegeri locale
29 noiembrie 2020 – Alegeri parlamentare
Mergi la vot!
6 comentarii pentru “Partaj”
Greutățile vieții ne fac persoanele care suntem ????????????
Amintirile sunt cea mai de pret comoara care ne ramane! Si da, greutatile vietii ne intaresc si ne pregatesc pentru viata!
„Practic, curajul înseamnă să spui povestea a ceea ce ești cu inima deschisă.
Oamenii care se simt confortabil cu imperfecțiunile lor, formeaza cele mai puternice conexiuni”- Brene Brown
Sigur si povestea asta a contribuit cumva la frumusetea omulul care ai devenit!
Iti multumesc pentru cuvintele inspirationale, Stela. Doar amintirile ne raman, bune sau rele. De noi depinde cum le privim.
Cuvintele si emotiile tale imi mangaie sufletul. Multumesc! Continua sa scrii si sa faci lumea un loc mai frumos.
Multumesc mult!