Interactiunea cu copiii din Africa a fost cea mai asteptata experienta din aceasta vacanta.
Am plecat pregatita cu un Instax Fuji si cateva cutii pentru poze pe hartie. Instaxul este acel aparat foto care printeaza pozele pe loc, ca un vechi polaroid din vremurile copilariei noastre. L-am primit cadou de ziua mea, dar il tineam cu sfintenie, fara sa stiu sa il folosesc, inspirata de proiectul lui @hobograph de pe Instagram cu @pictureforapicture. Mi se pareau fascinante pozele lui, cu copii si adulti, cu printul in mana, proiect cu care am rezonat de cand l-am descoperit.
Pe langa Instax, am carat dupa mine cadouri pentru copii: carti de colorat, caiete, carnetele, pixuri, creioane de colorat, creioane cerate, plastilina si doua ghiozdanele.
Asteptam cu nerabdare momentul, doar ca activitatile tumultoase de pe Zanzibar ne-au tinut ocupati pana in ziua plecarii.
Putin dupa pranz, am plecat in sat in cautare de copii, sat care era toropit in amorteala amiezii.
Doar ca universul avea alte planuri cu noi si ne-a scos-o in cale pe Fatma, o fetita pe care nu o voi uita niciodata si nici ea pe noi, pe o prispa care a devenit atelierul nostru foto temporar.
Fatma avea un chip luminos si un hijab roz, ne-a zambit si am inceput sa vorbim cu ea, atat cat ii permitea engleza si mie emotiile. I-am oferit un ghizdan plin cu rechizite si i-am vazut zambetul pe fata, zambet care de altfel a fost destul de rar pe chipurile copiiilor africani. Atunci i-am facut o poza cu Instaxul, pe care i-am dat-o cadou, iar timpul in care hartia alba se transforma in poza, ne-a lasat sa ii descoperim uimirea si bucuria de pe fata Fatmei.
Ea a disparut cu cadourile primite si evident ca a anuntat toti copiii din sat, care ne-au inconjurat in scurt timp, fara sa ne lase ragaz sa ne dumirim sau sa ne organizam in impartirea cadourilor. Asa ca manutele intinse au primit cate un cadou de la Dan, care cu greu tinea piept invalmaselii, Sorin impartea haotic bomboane, iar eu aveam treaba, pe rand cu Instaxul si cu aparatul foto, in timp ce Elena incerca sa ne organizeze pe toti, fara succes. Imi amintesc cu drag cand baietii le explicau copiiilor care e faza cu plastilina si cum sa se joace cu ea, fara sa o manance.
La un moment dat a aparut din nou Fatma, cu ghiozdanul strans la piept si a intrat pe usa casei unde stateam. Mama ei a deschis cu un zambet larg si incantata de cadourile primite de fiica ei, le-a pus bine in casa si s-a reintors printre noi si ceilalti copii. La un moment dat, Sorin a cautat-o prin multime cu o mana plina de bomboane, ea le-a primit si le-a oferit unei fete mai mari, care statea cuminte pe prispa, fara sa intinda mana si care nu primise nimic. Acesta este motivul pentru care am marturisit ca Fatma mi-a intrat in suflet si acolo imi va ramane.
Nu am imortalizat momentul in prea multe poze, pentru ca nu am avut timp, dar intensitatea trairilor acelui moment unic nu ne va lasa sa il uitam.
Coplesitor a fost faptul ca, pentru prima data in Africa, copiii au stat la poze si chiar au tras de mine sa le fac poze cu Instaxul, lucru care nu ni se mai intamplase pana atunci. De obicei se tranteau la pamant, se ascundeau sau fetitele isi trageau hijabul pe fata. Au fost veseli si deschisi fata de noi, au fost prietenosi, chiar daca pana atunci le simteam sfiala si reticenta fata de turisti.
Cand am terminat cadourile, bomboanele si hartia din Instax, am plecat fericiti si plini de emotie. Eram atat de fericita, incat cu greu pot descrie in cuvinte. Si-au luat la revedere de la noi, ne-au oferit cele mai frumoase si mai sincere zambete, le-am urat succes la scoala si sa invete mult.
Topaiam intr-un picior si le multumeam celor 3 prieteni care m-au insotit, pentru ca nu este usor sa gestionezi un astfel de moment, cand copiii se calca in picioare si tabara efectiv pe tine!
Cand se spune ca esti fericit atunci cand daruiesti si nu atunci cand primesti, va rog sa ma credeti ca este adevarat, am experimentat pe pielea mea!
