Am fost in Japonia

Share on facebook
Share on twitter
Share on linkedin

Am fost in Japonia

In wekend am vizionat a nu-stiu-cata-oara filmul “Memoriile unei gheise” pentru a simti mai intens si mai adanc cultura japoneza.
De cate ori ma afund intr-o carte cu aceeasi tema, o fac cu speranta ca poate voi intelege ceva, iar efectul este acelasi…ies mai bulversata decat am intrat.
Si voi incepe direct cu concluzia: Murakami este mic copil in scrierile
sale iar noi, occidentalii nu avem nicio sansa sa putem intelege veacuri intregi de cultura nipona sedimentata precum ramificatiile alambicate ale unui artar japonez.
Am fost in Japonia, iar pentru mine a fost una dintre cele mai mari dorinte si iata ca s-a dus.
Am fost sa simt, sa gust, sa ating, sa respir.
Am visat mii de zile la acest moment si l-am plamadit in fel si chip, iar acum la intoarcere, stau si ma bucur inca pentru toate trairile intense pe care le-am avut, la celalalt capat al lumii, o alta lume decat cea pe care mi-am imaginat-o.
Si n-am avut nicio asteptare, a nu se intelege gresit. Am vrut sa o iau toata, sa ma inunde si sa o las sa dea navala in sufletul meu, cu tot tsunami-ul de care poate da dovada.
Exact asa a fost Japonia pentru mine, un tsunami care mi-a invadat fiecare bucatica de suflet!
Mi-am dat seama abia dupa ce am revazut filmul si cum acea mica fetita japoneza alerga sub portile Shinto ale templului Fushimi, acele porti portocalii nesfarsite, iar atunci m-au invadat lacrimile si am realizat ca “am fost acolo”. Nu am avut taria sa alerg la fel ca ea, dar abia la o luna de la intoarcere m-am simtit la fel de descatusata de intensitatea visului meu care a fost sa fie.
A trebuit sa astept ca sa sedimentez intensitatea amintirilor atat de intense, sa treaca impresiile bulversante si chinul unui drum lung cu jetlag-ul de rigoare.
Era sa pierd avionul la plecare, pentru ca nu am setat cum trebuie cele trei alarme ale ceasului, insa destinul m-a lasat sa plec si sa infrang mercurul retrograg care se pusese de-a curmezisul. Mi-a tihnit cafeaua abia dupa ce m-am vazut in fata portii de imbarcare si cu Lonely Planet-ul meu in spinare, pe care ulterior l-am abandonat in geamantan, fara sa mai imi pese de ce vrea sa zica.
Prima senzatie in aeroport a fost cea a unei lumi normale, de parca nu mi se lasa dezvaluita. Tokyo mi s-a derulat in goana autocarului, gigantic precum o nava spatiala, plin de zgarie-nori, de parca nimerisem in mijlocul Manhattan-ului. Un oras imens si fascinant, iar eu m-am simtit mica si pierduta in toata acea aglomeratie de cladiri inguste si impertinent de inalte, de autostrazi suspendate si vacarm de oameni. Am constientizat ca populatia acestui oras este mai mare decat populatia Romaniei si m-am pierdut si mai tare. Cum aveam sa razbat si sa inteleg, chiauna de somn si oboseala, ce mi se intampla? Mai ales cand am constientizat ca check-in ul la hotel se face la ora 16? Cu ultimele farame de energie am inceput, la brat cu Anamaria, sa cautam un loc unde sa ne tragem sufletul si sa pierdem timpul, sa dam piept cu realitatea. Si nu muta ne-a fost uimirea cand am descoperit caldura unei cafenele, pe care am vizitat-o si in zilele urmatoare. Fara un yen in buzunar, infometate si obosite am facut cunostinta cu deschiderea si servialitatea japoneza. Am intalnit o doamna in varsta care m-a trimis catre banca, de fapt a luat-o inaintea mea si a trebuit sa imi dozez energia si sa alerg serios sa ma tin dupa ea. Isi lasase balta clientii, ca sa imi arate de unde sa scot un prapadit de cash, si iata-ma in fata bancomatului de parca eram in fata unui bord de avion. Si bine-nteles ca nu am reusit sa scot niciun ban si m-am intors cu coada intre picioare. Dar pe acea femeie am iubit-o si o iubesc in continuare. Nu stiu cum o cheama si regret ca nu ne-am facut o poza impreuna, dar a luat-o la fuga si cu Anamaria pana la posta, de data asta cu success, asa ca am putut sa mancam si sa bem cafea in tinha. Am vizitat cafeneaua de langa hotel cat am stat la Tokyo, pentru ca a fost fost primul loc unde nu m-am simtit pierduta, m-am simtit acasa si de-a casei. Am facut schimb de tigari, doamna-san fiind impresionata de Davidoff-ul meu roz cu care am facut furori si nu a vrut in ruptul capului sa ma lase sa ii ofer o tigara fara sa imi dea una in schimb.
Am mancat primul curry japonez si mi s-a parut atat de bun, in tot nefirescul lui, dar nu am mai stat sa ma gandesc care ar fi legatura sau ingredientele, dupa toata mancarea de plastic din avion.
Imi mai amintesc ca ajunsa in camera de hotel, am comandat un masaj cu ulei care sa ma ajute sa scap de toata amorteala avionului si ca m-am bucurat cu el cu sincope, cu toate ca am adormit de cel putin 3 ori, pana am adormit de tot. Si m-am trezit pe la ora 20 infometata si energica sa descopar lumea, intr-o bezna totala, intr-un cartier tacut si linistit, dupa cum aveam sa realizez a doua zi, mult prea aproape de Palatul Regal. Noaptea vine brusc la 19, fara sa te lase sa te pregatesti, dar ziua incepe si mai brusc la 4-5, ca doar de-aia se cheama “tara soarelui rasare”. Declar cu regret ca nu am prins niciun rasarit si poate acesta este unui din motivele pentru care ar trebui sa revin.
Am luat aceeasi strada a hotelului la pas, pana cand am gasit un restaurant thai care nu a inchis atat de devreme pe ca era ceasul nostru biologic, iar foamea europeana si-a spus din nou cuvantul, ca deh, de unde sa stim ca in fata unui castron imens cu supa si taitei e suficinet sa te opresti? Plus ca nu aveam destula pregatire cat sa ii sorb fierbinti si cu sunet, cat sa nu ma fac de rusine fata de bucatar ca nu l-am finalizat! Era cat un castron de salata, nu ce vazusem in filme, acele minuscule boluri cat causul palmei! Dar! Berea avea gustul de acasa, gustul care mi-a adus caldura si familiaritatea de care aveam nevoie in acel moment.
Am constientizat ca viciul meu de a fuma va avea de suferit abia cand am ajuns la hotel si cand am vazut cum arata camera respectiva si nu am putut sa inteleg. Cine pe cine protejeaza? Poti sa iti imaginezi o camera de 1×2 metri, cu un biet aer conditionat, de iti venea sa iti versi matele de cand aprinzi o tigara? Insa ca un calator supus, care se adapteaza rapid cu ce ii ofera tara-mama, m-am conformat fara sa mai caut raspunsuri.
Cu greu am abandonat facebook-ul din noapte si am strans din ochi chinuita de oboseala dar si de tentatia rasaritului, cu speranta ca o zi noua si spectaculoasa se apropie.
A douazi in Tokyo a fost epopeica, totul virgin si nou, fara asteptari.
M-am indragistit de taxiurile nipone, negre, clasice si lucioase, pline de mileuri si perdelute minuscule. Daca as ramane in Japonia, clar ca mi-as deschide o afacere cu mileuri crosetate si tot felul de briz-briz-uri pentru taxi-uri. Sa nu ma intelegeti gresit! Nu sunt acele zorzoane cum au taxiurile de la Pelican. Doamne fereste! Cu tot chitch-ul lor, iti dau o stare de prospetime si curatenie, cum rar o intalnesti. Ar putea fi o moda noua! Sa nu mai zic ca soferii poarta manusi albe si sunt foarte educati. Iar aici voi povesti o intamplare din Kyoto si reactia unui taximetrist cand ne-a intrebat din ce tara suntem, cand m-am simtit mandra de ceea ce sunt. A batut din palme si a scos acele onomatopee tipice si greu de reprodus in litere: “oooooo welcome Romania! China and Coreea not good!” L-am intrebat ce stie despre Romania si stia ca e mai frig, stia de Nadia Comanici si Andreea Raducan! M-am dat jos bucuroasa de faptul sa sistemul lor de emigrari este imbatabil si cu promisiunea de a o imbratisa pe Andreea Raducan din partea lui!
Oamenii acestia nu au auzit de notiunea de spaga, bacsis, ciubuc. Nu au fost atinsi de latura balcanica si iti dau rest pana la ultima farama de yen, cu respect si consecventa, nu accepta nimic in schimb pentru serviciul care au onoarea sa ti-l presteze. Este locul in care nu am avut nicio grija sa fiu furata, inselata sau pacalita. Nu a trebuit sa negociez, sa ma targuiesc si am platit de fiecare data pretul correct, iar de relaxarea asta rar ai parte in oricare alt colt al lumii. Daca mi-as fi lasat fortofelul si banii la vedere, si-ar fi luat cat ar fi trebuit si ar fi zis de cel putin 3 ori “arigato gozaimas”, cu plecaciunile corespunzatoare la 90 grade, pana cand m-as fi plictisit.

Dimineata a venit asa cum vine orice dimineata in Japonia, te inunda si iti invadeaza spiritul. Stiam ca va fi o zi minunata, dar nu imi imaginam ca va fi perfecta de la inceput pana la sfarsit. Din nou, nu aveam nicio asteptare, iar planuri doar pentru prima jumatate de zi facute de agentie, in rest, program de voie. Aveam niste mici dorinte vagi, insa poate ca nu as fi fost suparata daca nu s-ar fi materializat.
Ne-am asezat in autocar, evident nerespectand ora de intalnire, iar ghida noastra Yokko intra in fibrilatii de fiecare data cand era vorba despre punctualitate. A vazut cineva roman punctual? Nici ea, dar asta e o alta poveste din ziua a treia.
Palatul Imperial era la cateva stradute de hotelul nostru, insa am avut prilejul sa mai trecem inca o data pe langa cladirile pe care le identificasem cu o zi inainte si care acum deveneau repere certe ale vecinatatii noastre urbane.
Intr-un oras imens, unde terenul are o valoare colosala si este pretuit pana la ultimul centimetru, cum e sa descoperi un parc imens, cu iarba verde crud si plin de pini schimonositi? Un parc unde tacerea doare si verdele este suprem in imparatia sa! In departari se vedeau zgarie-norii, ce strajuiau parcul si te trezeau la realitatea mileniului prezent. Ma ciupeam din cand in cand, sa constat ca nu era o intoarcere in timp si ca traiesc aievea vremurile noastre. Palatul imperial se viziteaza doar de doua ori pe an, dar nici ca mai conta, eram la poarta lui, parca atat de mica in contradictie cu restul proportiilor, strajuit de un sant de apa, exact ca in cartile cu shoguni si samurai. La intrarea in parc statea statuia unui samurai, falnic pe calul si plin de zorzoane, si am simtit un gol in stomac si furnicaturi: oare el o fi? Saigo Takamori? Ce conta ca citisem o multime de informatii despre locatia celui de-al treilea samurai al dinastiei Meiji si ca se afla in parcul Ueno, asta tot samurai era, memorabil sa ii ramana numele in istorie, ca eu nu mai tin minte cum il cheama.
Surprinzatori erau copiii de gradinita si de scoala, toti imbracati la fel in uniforme, mergand incolonati unul in spatele celuilalt sau asezati pe iarba sau pietricele. Pe urma am aflat ca de fapt sunt plimbati prin toata tara si invata istorie la fata locului, de fiecare data fiind numeric mai multi decat turistii. Sunt cuminti, respectuosi, tacuti chiar, in ciuda varstei mici si fara sa fim invaluiti in zumzetul pe care l-as fi asteptat. M-a uimit acest sistem educational ce face parte dintr-un concept strain noua, adica un patriotism rar intalnit, respect pentru tara si resursele ei, economisire, ecologie, curatenie si disciplina. Putem spune orice, ca sunt robotizati, ca sunt spalati pe creier, dar nu ii vom intelege niciodata cat de mult isi iubesc tara si isi respecta istoria si traditia, pentru ca aceste valori le sunt inoculate de mici atat la scoala dar si in familie. Pentru noi e mai usor sa luam in deradere si sa ne badjocorim natia ce ne-a zamislit.
Mi-aduc aminte din nou de Yokko, ghida japoneza, care incerca sa ne determine sa fim punctuali, de data asta punand accent pe economisirea combustibilului, cum ca aerul conditionat din autocar functioneaza doar daca se strange toata lumea la ora fixata, cum ca ei nu risipesc resursele, mai ales ca vor sa inchida cateva centrale nucleare si ca fiecare cetatean isi aduce aportul lui la acest deziterat national.
Tokyo Tower e un fratior mai mic al Turnului Eiffel, chit ca nu sunt adepta acestui stil de turism modern, m-am lasat dusa de val pana la capat, mai ales ca la Paris ma dezarmeaza de fiecare data cozile interminabile de turisti si spre rusinea mea abandonez si ma multumesc doar cu aerul inspirat adanc in piept si atat. Din varful turnului se vede orasul in toata splendoarea lui, iar daca cerul e senin, poti vedea chiar si muntele Fuji, iubirea mea, una dintre minunile pe care doream sa le vad. Recunosc ca nu am vazut muntele Fuji, dar in seara acelei zile a aparul la stiri ca la un moment dat a fost vizibil din capitala.
Aici am facut cunostinta cu matcha, pudra de ceai verde japonez, sub forma de milkshake cu frisca si inghetata matcha. Are o culoare intensa, un verde vibrant si abia asteptam sa il gust, mai ales ca asteptam ca senzatiile sa imi inunde trupul, daaaar, vaaaai! Poti sa iti imaginezi un fresh de pir sau un suc de fan? Exact asa este! Sa nu ma intelegeti gresit, sunt o infocata bautoare de ceai verde, insa nu acela. Sunt o cunoscatoare declarata si am trecut de multa vreme de la pliculete Lipton la rafinament, adica ceai varsat de buna calitate, infuzat nu mai mult de 3 minute cu clepsidra alaturi, pe care il pun in plicuri atunci cand il consum, intr-atat incat sa vad frunzele cum se desfac si se umfla, fara sa am parte de tocaturi indoielnice de proasta calitate. Nu il infuzez niciodata in chestii metalice, iar pentru mine cele doua cani de ceai verde pe care le beau zilnic, au ritualul lor si imi trag sufletul spunandu-mi ca fericirea poate sta intr-o ceasca de ceai. Va puteti imagina socul pe care l-am avut? Si jur ca m-am chinuit si straduit sa imi placa, imi imaginam cu se rasucesc in morminte atat Rikyu, marele maestru de ceai si toate gheisele si samuraii pe care i-am intalnit si i-am iubit in cartile citite de-a lungul timpului. Ma declar o ignoranta si o profana, dar zau ca nu mi-a placut deloc!
M-am plimbat cu paharul de shake de ceai verde pana la urmatoarea destinatie, Asakusa Sensoji Temple, cel mai vechi templu budist si iconic in Tokyo, de o fascinatie rar intalnita. Era prima mea intalnire cu istoria, cu vechea cultura, cu timpul stat in loc si era ceea ce imi doream sa vad, fara sa imi imaginez surprizele care ma asteptau in Kyoto. Acolo am aflat cu stupoare ca nu exista cosuri de gunoi si ca oricat m-as stradui, daca mai beau din shakeul de ceai verde, sigur il dau afar ape unde a intrat. Nu puteam sa il bag in rucsac, ca era jumatate plin si riscam sa mi-l intind pe spate. Yokko mi-a explicat paradoxul acestei tari curate si fara cosuri de gunoi, paradox care vine din cultura shintoista, cum ca zeii se supara daca nu ai grija de lucrurile tale si daca le lasi la intamplare. Ca tot eram intr-un templu budist, m-am rugat la Budha sa ii linisteasca pe zei si sa ma ierte daca abandonez paharul discret, pe o masuta, mai ales ca urma sa intram in temple si sa invatam cum se roaga ei. Sper sa obtin si iertarea ta, cititorule drag.
Vedeam in sfarsit pagode, femei in kimonouri, turisti de toate culorile si multi elevi, foarte multi elevi. Interesanta este prezenta apei si rolul ei purificator inainte de rugaciune si cum cu un polonic de bambus torni apa in mana dreapta, in mana stanga, te clatesti in gura (si scuipi, ca apa nu e potabila), ceea ce m-a dus cu gandul la Islamism si ma tot gandeam care e asemanarea si legatura dintre ele. Am intalnit fumul betisoarelor si zau ca nu e deloc suparator precum cele care ajung la noi, este diafan si parfumat, asa cum mi-l imaginam si il simteam in mintea mea. Fumul se inhaleaza si se inspira profund, ca sa te purifice si sa iti poarte noroc, prin urmare am plecat cu doua cutii sa imi ajunga pana ma satur, una cu aroma de lotus, cu care ma desfat seara acasa si una de lavanda in care ma afund la birou.
Sa revenim la agitatia si animatia din templu, am vazut gheise false in kimono-uri, care de fapt erau turiste sau hostesse, iar surprinderea maxima a fost o islamista imbrobodita, dar care isi purta kimonoul din polyester cu mare mandrie. Chinezii si coreenii sunt cei mai des intalniti turisti si nu prea agreati, insa cunostintele mele in materie de identificare a lor nu sunt atat de selecte pe cat ma asteptam, pentru mine sunt greu de deosebit, cu ochii lor oblici, pometi proeminenti si fete turtite. Daca ma uit bine la mine din profil, seman un pic, nu-i asa? Noi astia, mancatori de orez .
Ziua cu program se terminase si autocarul a imprastiat pe drumul pana la hotel pe toti turistii care aveau planuri si lectiile facute, iar atunci am intrat un pic in panica, pentru ca Lonley Planetul meu era cat o caramida de greu si zacea linistit in camera. Nu sunt o turista disciplinata deloc, as putea spune chiar haotica is dezorganizata, insa daca exista un zeu al turistilor, el are grija de mine de fiecare data si ma calauzeste spre locuri si momente inedite! Asa ca m-am lasat pe mana lui!
Dupa un pranz surprinzator de traditional, am poposit din nou la cafeneaua doamnei in varsta si fara de varsta, iar acolo eu si Anamaria ne-am inarmat cu curaj sa cucerim metroul din Tokyo, din ciclul ori noi pe el, ori el pe noi. Si mi-am adus aminte cum se numea “Edo Caffee”. Iar emotia maxima a fost muzica. Cum sa asculti Pink Martini si Tea for Two? Am facut schimbul de tigari de rigoare, cu o alta doamna, care a venit sa imi examineze pachetul roz si ne-am facut traseul pentru parcul Ueno. Eu imi doream sa il vad pe Saigo Takamori, apoi sa ne ratacim pe strazi, in speranta sa ajungem in Ginza, acel mic Manhattan plin cu reclame si zgarie-nori.
Experienta cu metroul a fost fantastica, pentru ca eu nu ma descurc nici cu cel din Bucuresti si iau de fiecare data cele mai proaste decizii, insa am invins metroul din Tokyo, aceasta caracatita inspaimantatoare, un paienjenis colorat, un amestec de metrou si tren, pe care mi-l imaginam aglomerat ca in clipurile de pe youtube si fioros precum serpii Medusei. Nu a fost deloc asa si acum ma gandesc cum naiba se descurca un japonez in Bucuresti, ca i-ar fi imposibil sa nu se rataceasca?! Oameni buni, statiile au numere si indicatoare cat sa nimeresti ca orbul Braila de pe o linie pe alta!
Si iata-ma fara cuvinte in parcul Ueno, cu inima spargandu-mi pieptul in fata panoului din parc, care m-a dus spre statuia lui Saigo Takamori. Dar care e nebunia din capul meu si fascinatia pentru acest samurai? Pentru ca nu stiu provenienta numelui meu de la tata, pe care il port cu mandrie (si la care cu regret am renuntat o scurta perioada de 8 ani cat am fost casatorita, dar jur ca nu mai fac – nici casatorie si nici schimbare de identitate) si toate indiciile ma duc catre Japonia, mi l-am ales pe Saigo Takamori ca stra-stra-stra-bunic. Un coleg de facultate, indragostit fiind, se apucase sa studieze ce ar putea insemna Saygo si s-a documentat temeinic, pana cand mi-a explicat ca sai-go inseamna “cinci sabii” si ca al treilea samurai ai dinastiei Meiji era acest Saigo Takamori. El a inspirat si filmul “The last samuray”. Si iata cum s-a legat obsesia mea de Japonia, cu o fascinatie incredibila, cat sa nu ma mai simt dezradacinata si batuta de vant. Asa am inceput sa citesc cu nesat tot ce mi-a cazut in mana, sa ascult muzica cu influente nipone, sa ma indragostesc iremediabil de Hokusai si stampele lui cu muntele Fuji, sa il descopar pe Utamaro si gheisele lui sa imi strajuiasca camerele biroului. Tot din aceasta pasiune nebuna am ajuns la muzeul Rijsk din Amsterdam, sa caut sa vad Marele Val de la Kanagawa fara sa il gasesc si sa o fac pe o biata doamna de acolo sa isi ceara scuze ca am fost dezamagita ca nu l-am vazut, fiind ascuns in beciurile muzeului. Stiu doar ca una din marile mele dorinte este sa vad o stampa originala a lui Hokusai si pot sa mor fericita. Dar fiecare are pasaricile lui, iar eu sunt atat de mandra de stolul meu!
Si iata-ma in fata statuii samuraiului meu iubit. I-am dat roata, l-am pozat, l-am contemplat si eram atat de bleaga de emotie si cu lacrimi in ochi, incat am o fata in poze de ma enervez chiar si eu pe mine. Este impunator, cu o burta considerabila sub yukata lui, fara armura, insa strajuit de un Akita Inu. L-am intanit in numeroase carti si japonezii sunt innebuniti dupa faptele lui de vitejie, asa ca iata de ce m-am indragostit! Nu eram singurele turiste cazute in admiratie in fata statuii, ne-am imprietenit cu trei surori nipone trecute bine de tinerete si pe care le-am pozat in fel si chip cu Takamori, pana s-au retras impacate in treaba lor. Nu imi amintesc mare lucru despre parcul Ueno, decat ca eram fericita, dar acel gen de fericire implinita si impacata. Tokyo imi adusese mai mult decat puteam eu duce!
Am plecat sa ratacim pe strazi, sa ne miram de cladiri si fatade. Va dati seama ca Anamaria in calitatea ei de architect cu legea urbanismului in sange, se minuna de fiecare deschidere de maxim 3 metri pentru un zgarie-nori, de fiecare santier fara fir de praf sau noroi, de fiecare fatada wow! Am mai intrat prin cafenele si am insistat din nou a imi placa ceaiul verde, doar ca nu ii stiam consecintele. Doua ceaiuri verzi intr-o zi m-au tinut treaza pana pe la 4 dimineata, suficient cat sa se lumineze si sa fiu teleghidata a doua zi, dar insuficient cat sa nu vad rasaritul de dupa blocuri.
Si cum rataceam pe strazi, iata ca gasim un magazin cu kimonouri si nu am putut rezista ispitei. Noroc ca m-am oprit la parter unde erau cele de bumbac, adica yukata si nu am apucat sa urc la etaj cu cele de matase si mii, zeci de mii de euro. Asa ca iata-ma proband si alegand chestii si tot harnasamentul de rigoare. Am ales yukata, papuci de lemn, sosete cu degete si brodate cu floricele, obi si alte sfori de sugrumat talia, floricele de prins in par, pana mi s-a blocat cardul de 3 ori si am facut toate astea cu operatorul ING la telefon. V-am povestit ca in prima zi nu am putut scoate bani de la bancomat? Eh, am reusit in final de la 7Eleven si am inteles ca al meu card era blocat pe o parte, nu stiu care din ele, cipul sau banda magnetica. Dupa ce am terminat cu asta, am luat-o de la capat cu limita de suma pe zi, ca cine ma puse sa dau peste 700$ pe kimono si sa nu uitam de mercurul retrograd care avea grija de economiile mele. Faza cu kimonoul e complicata tare, noroc cu Anamaria ca a filmat tot ce a facut doamna de la magazin, dar oricum nu voi putea sa ma imbrac vreodata singura, plus ca m-a chinuit talentul si nu mi-am luat obi cu funda predefinita la spate, adica o perna pe post de rucsac, eu am vrut sa nu umblu cu prefabricate semipreparate, asa ca obi-ul meu e un brau lung si lat, care trebuie sa se infasoare si sa devina funda. Mai dificil e cu kimonoul, care este foarte lung si trebuie ajustat in functie de vremea de afara. In realitate kimonourile de matase nu se spala niciodata, sunt pictate manual si se transmit din generatie in generatie, tocmai de aceea se poarta alte straturi pe dedesupt, precum foile de ceapa. Kimonoul se lasa cu trena cand e uscat afara si se scurteaza cand ploua, asa ca am nevoie de inca doua franghii sa ii reglez dimensiunea, iar obi-ul sa ascunda toata acea infasureala de panzeturi. Teoretic se strange pana la lesin, noroc ca vremurile moderne au usurat aceasta procedura, dar sa nu uitam de corsetele care scoteau in evidenta talia de viespe in lumea occidentala. Faza surprinzatoare e ca niponii nu au obsesia decolteului cum a fost pe la noi, dar imi e prea greu sa interpretez acest aspect, pentru ca nu stiu care e modalitatea de intarcare a pruncilor si nu ma pot pronunta. Ei au in schimb fetisuri legate de degetele picioarelor, tocmai de aceea Japonia o pot decalara cu mana pe inima patria sosetelor. Pana nu intri intr-un magazin specializat, nu ai cum sa intelegi. Sunt toate culorile, toate texturile, toate materalele. De la cele pe care le stim noi, la cele cu doua degete, cu cinci degete, cu dungi si floricele, brodate sau pictate, de la lana groasa, pana la matase si dantela, de o finete si delicatete de se pot ascunde intr-o coaja de nuca. Sosetele se poarta la orice. La papuci, la sandale, la pantofi stiletto, de zici ca e moartea pasiunii. O alta chestie ciudata este incaltamintea feminina. Mai urata de atat nu poate exista! Femeile japoneze tarsaie dupa ele niste stocaleti oribili, cu doua numere mai mari, merg ingenuncheate si au saracele de ele niste picioare atat de urate, in x, in paranteze, in totala contradictie cu chipurile lor frumoase si vesnic proaspete. Nici asta nu stiu de unde se trage, pentru ca obsesia piciorului mic si bandajat o gasim la chinezi si nicidecum in Japonia, insa nebanuite sunt caile domnului. Tarsaitul picioarelor l-am intalnit si la barbati, la fel ca si mersul ingenuncheat, dar citisem cu niste vreme inainte despre ruperea ligamentelor la pesoanelor care stau cu picioarele ingenuncheate, asa ca probabil de aici se trag toate deformarile si mersul ciudat. Dar fiecare cultura are standardele ei de frumusete si eleganta, cine sunt eu sa le interpretez? Cu atat mai mult ca prefer sa stau cu picioarele indoite si contorsionale, in cele mai nefericite ipostaze si momente, chit sa sunt la intalniri, evenimete sau la cate un restaurant fitos, ma trezesc cu cel putin un genunchi pe scaun, fara macar sa constientizez asta.
Si iata ca acum sunt posesoarea unui kimono de toata frumusetea. Surprinderea mea a fost cand am ajuns in Kyoto si am vazut cat de ieftine sunt kimonourile pentru turisti acolo. Dar a trebuit sa ajung acasa si sa il vad pe al meu in adevaratul sens al cuvantului, dupa ce am vizitat muzeul Shibori si am inteles ca este vorba de o tehnica de sisif de a vopsi materialele, prin intermediul unor noduri speciale, care apoi se desfac si iese o minunatie.
Sa ne intoarcem putin la papucii de lemn, pentru ca azi i-am purtat pentru prima data pe ai mei. Sunt foarte usori, insa rigiditatea lor te determina sa ii trasai si e obligatoriu sa faci acei pasi minusculi de furnica, de frica sa nu iti pierzi papucii precum Cenusareasa, insa iti imprima un mers alert, si iata de ce japonezii sunt atat de sprintari si greu de tinut pasul cu ei.
Nu mai imi doream nimic altceva de la Tokyo decat sa incerc gastronomia locala traditionala, adica sushi, maki, sashimi. Am mai experimentat eu gastronomia japoneza pe unde am putut si nu m-am simtit deloc atrasa de ea. Cu toate sa sunt pasionata de gatit si de arta culinara si pe unde ma duc fur, invat, fac cursuri, cumpar toate condimentele, iar acasa reproduc prin seri tematice cele invatate, recunosc ca bucataria japoneza era o enigma pentru mine si nu ma atragea de nicio culoare. Am plecat spre Japonia cu resemnarea ca voi suferi de foame, ca voi manca chestii insipide si fara de savoare, chiar gandindu-ma fara atractie la faditatea pestelui crud si a altor lucruri ciudate. Macar ca urma sa vad ce gust are supa miso autentica si cum poate fi ea descrisa in cuvinte si tot era ceva. Dar cum sa gasesti un restaurant asa cum doream noi, fara sa stii unde urmeaza sa intri si ce are sa iti ofere, si din nou m-au apucat mustrarile de constiinta ca nu m-am pregatit serios pentru aceasta calatorie, mai ales ca stiam din documentare ca Tokyo adaposteste cele mai exclusiviste si renumite restaurante din lume! Rusinea mi-a trecut repede, cand am intrat si nu stiu cum l-am gasit! Ne-a intampinat imediat un domn sa ne atraga atentia ca acela este un sushi bar si nimic altceva, iar atat eu cat si Anamaria ne-am trezit cu un zambet larg pe fata si i-am raspuns ca asta ne doream. Iar in fata noastra s-a dezvaluit spectacolul. Era o bomba locala ultracentrala, traditional si tipica, iar eu eram atat de fascinata ce facea bucatarul in fata mea, ca puteam nici sa nu mananc, pentru norocul si privilegiul de a privi miscarile lui detasate. In doi timpi si trei miscari ne-a oferit tot ce ne doream, adica toata oferta, fara sa avem meniu scris si fara sa stam pe ganduri. Asta e patria minimalismului si a simplitatii si respect asta! Ador simplitatea bucatariei italiene si poate ca Marco Polo, pe langa spaghetti a explicat si minimalismul in farfurie. Dar daca nu mi se intampla, nu aveam cum sa inteleg ca pestele crud poate fi savurat la un inalt grad de elitism, fara sa am nevoie de altceva decat de wasabi si sos soia. Si am savurat! Cam tot ce am avut pe platourile de lemn! Si mi-a placut ca am trait asta! Dar voi ramane cu dezamagirea in suflet ca aceasta experienta va fi greu de egalat si ca niciunde in lume nu voi mai gasi un peste de inalta calitate ca acolo.
Sa va povestesc despre supa miso? Nu stiu daca voi putea reda cu acuratete, insa e o zeama usoara si usor afumata, aproape transparenta dar fara a simti pregnant gustul de alge fermentate ce o defineste. Dupa o bere si toate cele, cu pozele de rigoare si fericire absoluta, am incheiat o zi perfecta in Tokyo. Sa nu uitam de cele doua ceaiuri verzi care m-au tinut treaza pana spre zori, dar asta e déjà a treia zi in Japonia. Sayonara!

 

Share on facebook
Facebook
Share on linkedin
LinkedIn
Share on email
Email
Share on whatsapp
WhatsApp

Adaugă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Scroll to Top