Povestea incepe asa: pe drumul de intoarcere din Serengeti spre Ngorongoro, vede un sat de masai, unde niste copii se jucau fotbal. Roaga soferul sa opreasca masina si se duce la bagaje, de unde scoate o minge rosie si o pompa. O umfla si fuge spre ei.
Ma uitam crucis si nu stiu nici acum de unde le-a scos, unde le-a tinut tot timpul. Ma gandeam ca vrea doar sa intre in contact cu ei, cu toate ca urma sa vizitam un sat de masai care ne astepta, care clar nu era acela. Sa ne intelegem, masaii nu sunt prietenosi fata de muzungu (albi) si am trecut prin niste momente tensionate la alte tentative ale lui Mirica de a se imprieteni cu ei. Si cand zic tensionate, imagineaza-ti ca soferul a zis doar sa ne urcam repede in masina si sa plecam.
Totul s-a derulat rapid, am fugit dupa el din masina, chiar daca am cazut cu fundul in maracini, nu aveam cum sa ratez momentul.
A fost magic! Le-a dat mingea si a inceput sa joace cateva pase cu ei. Bucuria de pe fetele copiiilor e greu de descris in cuvinte. Au inceput sa apara mai multi, sa ne invite in satul lor.
Ai vreo idee ce ne-au cerut acesti copii, de fiecare data cand opream in dreptul lor? Creioane. Nu bani, nu dulciuri. Creioane. Iar eu regret si acum ca imi lasasem geanta cu rechizite in Arusha si o pastram pentru Zanzibar. Daca te pregatesti pentru o vizita in safari, ia o punga de pixuri si creioane, pentru ca e cea mai buna moneda de imprietenire. Sau o minge.
Nu am stat mult, poate pret de zece minute. I-am lasat pe acei copii bulversati, probabil cu o poveste pe care o vor spune de multe ori in jurul focului. Un gest simplu si un om magic, care s-a jucat cu ei.
Omul cu mingea rosie este Dan Mirica. Asa este el. Plin de surprize si cu o bucurie interioara pe care rar o mai intalnesti. Imprastie cu praf de zane peste tot unde merge. Ma fascineaza de cate ori am nororcul sa fiu in preajma lui. Ii voi fi vesnic recunoscatoare, pentru ca el mi-a schimbat viata si m-a invatat sa vad lumea in cadre, cu lumini si umbre. Iar lumea mea acum este mult mai frumoasa si mai colorata.
Iti multumesc, Dan Mirica!
