Am fost in Cuba

Cuba a inceput sa se descopere dimineata devreme, o data cu stralucirea soarelui. Printre nori, se vedea mult verde inchis si pamant rosu. Ca o fata mare, infasurata intr-un val de ceata, asa am vazut-o cand am pasit pe pamantul cubanez, cu ochii impaienjeniti de lacrimi si cu Ibrahim Ferrer in casti. Cu o emotie de sfiala in pasi de dans timizi si cu sufletul la gura, m-am prezentat.

Nu stiu ce iti imaginezi despre aceasta tara, pentru ca parerile sunt impartite. Cei tineri, pana in 30 de ani, cu asteptari de resort, vor fi ingroziti de ceea ce gasesc. Cine vrea lux, sa stea acasa. Chiar daca este situata in Marea Caraibelor, Cuba este Romania de acum 30 de ani. Pentru mine este o intoarcere in timp, o intensitate a emotiilor si mila nesfarsita. Doar ca sunt cateva mari diferente. Prima diferenta este legata de atitudine: daca romanul este resemnat, cubanezul este plin de speranta si idealism vesnic. A doua diferenta este legata de starea de spirit, iar cubanezul castiga detasat cu bucuria de viata, fata de vaicareala si negativismul romanului.

Drumul de la aeroport pana la cazare a fost inmiresmat de arome proaspete de crud si flori sau poate asa a vrut mintea mea sa il perceapa. Apoi confruntarea cu realitatea cruda: masini si camioane vechi si foarte vechi, o autostrada bombardata cam cum e Bucuresti – Pitesti, cu dale de beton, cladiri scorojite si in paragina, totul ponosit pana la tencuiala.

Nu sunt sensibila la saracie, insa nu am cum sa nu empatizez cu poporul cubanez. Mila este cel mai specific cuvant, o mila diferita fata de cea pe care am avut-o in Africa sau Asia. Macar acolo nu au gustat un altfel de viata, asa le sunt colibele, insa Cuba a fost infloritoare acum 60 de ani, perla Caraibelor, cu cladiri impunatoare, de o arhitectura coplesitoare, care acum s-au transformat in stafii.

Oamenii sunt amestecati, in trei culori: albi, mixti si negri. Spaniolii au exterminat 90% din populatia bastinasa pana acum 100 de ani, asa ca au fost nevoiti sa aduca sclavi de pe unde au putut sau muncitori emigranti. De aici mixul cultural inedit si influentele in muzica si gastronomie.

Temperatura este perfecta in februarie: nici zapuseala, nici umezeala si nici canicula. Seara este suficienta o jacheta cu maneca, mai ales la plimbarea pe faleza.

Mancarea este simpla si gustoasa, fara sa fie o bucatarie specifica. Peste, fructe de mare, pui, porc si miel, cu deliciosul orez cubanez amestecat cu fasole neagra si cateva legume pentru salata. Cartofi nu exista, sunt inlocuiti cu banane pe gratar sau chipsuri din banane prajite. Tapioca prajita e o alta garnitura sau iuca fiarta. Fructele exotice sunt nelipsite si da, cel mai bun Mojito din lume, facut cum trebuie, cu rom Havana Club din belsug, dulceag si aromat, suficient cat sa ma faca sa dansez pe strada. Alternam cu Daiquiri si Pina Colada, apoi o luam de la capat. Sa-mi fie cu iertare, dar Cuba Libre nu e printre preferatele mele.

Masinile sunt ca niste bomboane fondante pe roti, de o frumusete incredibila. Traiesc pe viu imagini din povesti, incat imi vine sa ma ciupesc. Afisele vechi parca au prins viata ca in desenele animate! Sunt tezaur national si este incredibil cum au rezistat peste ani, cum inca se misca si functioneaza. Cele decapotabile, lucioase si stralucitoare, vopsite in roz bonbon, verde brotacel sau bleu mamaia, sunt folosite pentru tururile de oras si inchiriate cu ora (o ora = 35 cuci adica 35 euro) si fac parte din visul fiecarui turist. Torc, tremura si pufnesc, consuma o galeata de benzina fara mila si scot mult fum pe teava. Se vede ca sunt obosite de vreme si ca timpul de casare a trecut de mult, insa sunt pansate corespunzator si facute sa luceasca in poze. Cele acoperite sunt pe post de taxiuri. Stralucesc pe afara, dar arata rau inauntru, reconditionate cu ce-au avut, reparate si para-reparate, cu motoare de Lada sau ce-au nimerit. Nu sunt amenajate, dar sunt incapatoare, cu banchetele duble si daca ai noroc, proaspat tapitate. Mi-am dorit mereu sa merg in fata cu al doilea pasager, ca in filme si am inteles ca o masina americana este alta poveste in materie de confort.

Bulevardele largi de 3 benzi alterneaza cu stradutele inguste si amarate. Saracie lucie. Toate urla de ponosite ce sunt si de lipsa de bani. Insa cubanezii nu simt asta. Vad nivelul societatii din afara granitelor, insa parca si-au asumat toate neajunsurile. Mi se frange inima cand vad lipsurile de care au parte, cand vad magazinele goale si cand imi dau seama cat de dependenta am devenit de tot felul de nimicuri si tehnologie, de la servetele pana la internet de mare viteza. Mi-e rusine de mine si de valiza burdusita cu de toate si o iau ca pe o lectie de viata, sa invat sa ma multumesc cu putin.

Havana este o ruina, imediat cum treci de strada principala, ti se deschide o alta lume. Cruda si crunta. Cladiri candva superbe, azi sunt intr-un hal maxim de degradare, cu proptele la balcoane sau popi la arcade, atata vreme cat nu sunt prabusite, sunt locuite. Ferestrele nu au geam, doar zabrele sau obloane. Asta cu zabrelele nu o inteleg, dar se regasesc la orice casa sau afacere. Sunt la mare cautare si nu lipsesc, sunt chiar o forma de arta in fier forjat. Ma gandesc ca se trage de la crizele anterioare, cand lipsurile acute au dus la furturi si jafuri. Pentru havanezi, nu imi ramane decat sa ma rog, sa ii pazeasca Dumnezeu de un cutremur, pentru ca intreaga omenire ar fi mai saraca fara spiritul pur al acestor oameni.

Cubanezii isi desfasoara viata pe strada, cu usile larg deschise, de poti sa le vezi in casa. Strada e viata lor, cu bune si cu rele. Sunt oameni veseli si relaxati, cu zambetul pe buze si fetele brazdate de neajunsuri. Cu catel si purcel, joaca sah in parcuri si domino in fata bisericii, cu spectatorii de rigoare. Fiecare taraba pe roti sau carut agatat de bicicleta are o boxa. cu sau fara beculete si cu muzica la maxim. Musica cubana, havana y el ron. Acesta e rezumatul vietii cubaneze. Ii vad amarati si neputinciosi fata de destinul lor. Ma gandesc ca si noi am fi fost la fel daca nu l-am fi impuscat pe Ceausescu. Dar au o bucurie de viata cu care nu putem concura ca natie.

Daca nu ai trait in comunismul romanesc, nu ai cum sa intelegi Cuba si nu o sa iti placa. O sa gasesti ceea ce nu vrei sa vezi. O sa vezi doar saracie, ruine locuite si duhoarea gunoiului de pe strada, fara sa le dai vreo sansa acestor oameni. Nu o sa le intelegi efortul de a face din rahat bici si din nimic o atmosfera intreaga. Se straduiesc sa te faca sa te simti bine si tie sa nu iti lipseasca nimic. Turismul este singurul care mai tine in viata Cuba si ii da un pic de sange in vene, pentru ca altfel este in coma de mult. Reprezinta 40% din PIB, chiar daca statul confisca mare parte din venituri pentru a finanta armata. Este de salutat faptul ca nu mai este monopol peste tot si ca au lasat oamenii sa isi deschida „casas particulares” sau „paladares” – un fel de carciumi necontrolate de stat. Mai gasesti pe strada, in spatele ferestrelor cu gratii, cafea sau sandvisuri vandute direct din sufragerie, in moneda locala, la preturi derizorii, cu mult peste preturile practicate pentru turisti.

Am experimentat cozile din copilarie. De fapt, cozile mi-au dat acel sentiment ca timpul sta in loc si ca lumea nu mai este in goana ei nebuna cotidiana. Am stat la coada la schimbat bani, unde am intrat pe rand, cate o persoana si ne-au notat fiecare serie de bancnota data. Am stat la coada pentru cartelele de internet. Un cuc – o ora si nu mai mult de 3 cartele per pasaport. Evident ca fiecare serie de cartela a fost notata. Cu toate cartelele, internetul se gaseste doar in anumite zone: parc, posta sau cateva hoteluri centrale. In primele 4 zile nici nu mi-am batut capul sa ma conectez, chit ca ma mancau degetele. Iar daca era o zona de wi-fi, nu era o certitudine ca ma pot conecta sau ca vor functiona cartelele. Din cele 12 zile, o singura data am citit emailurile, dupa aceea nici nu a mai contat, am trecut de sevraj si m-am obisnuit. Am privit mai mult, am ascultat si am gustat atmosfera din fata mea, m-am desfatat si bucurat de fiecare poveste si fiecare imagine. Am scotocit in cotloanele creierului, fara sa mai dau search pe google, chit ca dura jumatate de ora sa imi amintesc un nume sau o denumire.

In Cuba sunt doua lumi, una spoita, scumpa si cu bunastare de fatada si alta amarata, saraca, carpita, care sta sa se prabuseasca. Serviciile publice sunt un dezastru, magazinele goale, pietele minuscule sau inlocuite de carucioare cu cateva fructe sau legume sbarcite. Alaturi de cazarea din Havana, este o frizerie, sau mai bine zis, centrul cultural al strazii Virtudes. Aici clar se da ora exacta si se afla toate bunele si relele. Muzica urla din boxele scoase pe trotuar si cele doua scaune de afara sunt mereu ocupate, comparativ cu scaunul frizerului. Individul este un artist si i-am vazut semnatura personala cale de 3 strazi stanga dreapta: un fel de palmier frezat, ras in parti. Este deschis si bucuros de oaspeti, striga dupa noi de cate ori ne vede si ne invita inauntru. Intr-o seara imi venea sa cobor din balcon si sa incing o hora locala, atat de intensa este atmosfera.

Nu ma pot hotari daca Havana este pro caini sau pro pisici, pentru ca dozajul de forta pare sa fie egal. Atat cainii cat si pisicile stapanesc strada. Cainii sunt blanzi, lipiciosi, sfiosi, pricajiti si jupuiti. Daca bagam unul in seama, ajungea sa se tina dupa noi cateva strazi bune. Au fost unii pe care nici nu i-am putut mangaia, pentru ca erau plini de bube si raie, de ti se rupea sufletul, insa erau dornici de afectiune si nu am scapat fara cateva limbi din dragoste, insa par sanatoasa. Cu pisicile nu am interactionat, dar dominau tomberoanele cu mult stil si gratie.

Ce face un pasionat de fotografie in Cuba? Poze la masini. Pe stanga, pe dreapta, din fata, din spate, stand, gonind, la apus, la rasarit, rosie, verde, albastra, roz. Le ia pe rand si se bucura de tot ce ii vine in bataia obiectivului. Ne asezam in mijlocul strazii, pana la limita admisibila a riscului, de multe ori in linie si apoi fugeam ca potarnichile. Soferii se bucurau de atentia acordata. O gloata de paparazzi, ingenuncheati pe asfalt, cu tunurile la ochi, pandind lumina perfecta. Recompensa soferului era claxonul, iar daca aprindea si farurile, atunci era fericire maxima, iar mana scoasa pe geam bonus!

Am parasit Havana spre Trinidad, cu mentiunea ca ne vom reintoarce pentru ultimele doua zile de vacanta. Am fost surprinsa ca, in cele patru ore de drum intins, cu pauzele de rigoare, nu am intalnit multe localitati, doar cateva sate. Terenurile pareau nelucrate, sau poate pentru ca era iarna, nu or fi fost prea multe culturi la ora aia, insa am vazut zone cu orez, fasole, trestie de zahar, livezi de banane si mango si vegetatie de un verde-negru. Pomi cu frunze uscate trecusera peste toamna.

Masa de pranz am luat-o in Cienfuegos, un oras aerisit, cu o marina frumoasa si populata de barci si iahturi, curat si select, cu vile cochete pe starda principala si un palat in stil maur de o frumusete rara. Faleza larga si aerisita ne-a dezvaluit un moment inedit. Un grup de baieti intre 5-10 ani aveau antrenament de box, la cotul falezei, cu sacul atarnat de un pom, spectatorii de rigoare si in lumina soarelui. Momentul a fost intens si ne bateam pe cadre si lumina, poate cu lentila nepregatita, ne-am descurcat cum am putut. Mesajele antrenorului erau ametitoare, in toata nestiinta mea spanioleza (asta inseamna sa nu ma uit la telenovele). Ii invata pe elevi sa nu se intimideze de ochii privitorilor, daca vor sa ajunga campioni si sa se concentreze pe miscari. Fetele lor micute erau serioase, incat nu m-ar mira ca din ei sa iasa un campion, macar la amatori.

Viata este spectaculoasa in tura foto. Nu stii niciodata ce urmeaza dupa colt sau ce apare in drum si atrage atentia cuiva. Stii cand pleci, nu stii cand ajungi si ce comori iti este dat sa surprinzi.

Asa s-a intamplat si la un popas in drum spre Trinidad, o casuta izolata si frumos colorata, ne-a atras atentia. Ne-am desertat rapid din masina, cu aparatele pregatite, iar doi copii au venit in fuga spre noi, in timp ce un batranel din poarta ne facea semne si ne invita in curte. Si acum imi dau lacrimile, pentru ca povestea a fost intensa, cu o emotie tacuta si coplesitoare. Ne-a invitat in curte, in casa, ne-a aratat vaca si vitelul, calul si carlanul, cateii si scroafa cu purcei de 3 zile, intr-un cadru de vis, cu lumina dulce, fix lumina e aur. La final, baietelul cel mic s-a urcat pe cal si ne-a pozat in tacere, precum statuia lui Mihai Viteazul de la Universitate. I-am rasplatit cu bomboane si bani, iar ei ne-au petrecut, calare, pana la masina. Nu o sa uit niciodata casuta roz din varf de deal, scaldata in lumina apusului, cateii si caldura cu care acei oameni ne-au primit in casa lor.

Am ajuns seara in Trinidad dupa lasarea noptii si ne-am cazat toti pe o strada, dar la case diferite, cate o camera sau doua. Case curate, primitoare, cu cate o curte interioara aerisita si bine ingrijita. Cum treci de usa din strada, dai de sufragerie din care nu lipseste altarul casei. Un sfant sau o madonna, unele sunt simple din lemn, altele adevarate papusi din portelan, impodobite cu rochite de matase dantelate si lantisoare de aur. Din sufragerie nu lipseste televizorul cu meciul de baseball si 3-4 balansoare de lemn. Cateodata aici se odihnesc scuterul si bicicleta. Obligatoriu cu usa larg deschisa si zabrele de fier forjat, ca niste colivii pentru ferestre. Nu ai nicio problema sa te plimbi pe strada si sa te uiti in fiecare casa.

Boxele la purtator sunt la mare cautare si in Trinidad, dar cred ca au iesit mai mult in evidenta, pentru ca orasul este mai linistit si mai aerisit. Gasesti boxe pe post de poseta, atarnate de umar, pe bicicleta sau pe bici-taxi, in pragul usii alaturi de un batranel, sunt nelipsite.

Trinidad este o minunatie de oras, cu case micute si frumos colorate, ca niste acadele, cu magazine de suveniruri instalate in sufragerie, cu restaurante si baruri cochete, amenajate in case vechi si decorate cu obiecte autentice. Foarte prietenos turismului si mai primitor din punctul acesta de vedere.

Diminetile in tura foto incep de la 6:00, cand inca afara e bezna, iar noi orbecaim, cu ochii carpiti de somn, dupa lumina si dupa oameni. Si masini. Dar spectacolul maxim in Trinidad sunt caii si calaritul. Pana cand a venit momentul si am luat fiecare cate un cal mititel in gestiune, l-am dus de capastru o bucata de drum, cat sa ne obisnuim noi cu el si el cu noi. Peisajul este de vis, cu vai verzi si drumuri caramizii. Pentru mine a fost prima data cand am calarit si am bifat pe lista de dorinte. M-am bucurat de moment si de experienta, dar am regretat ulterior, pentru ca dupa vreo doua ore si ceva, partile moi imi devenisera dureroase. Incununarea maxima a fost popasul la cascada, chiar daca era destul de mare seceta, ne-am balacit in apa limpede si peisajul superb. Apoi sus pe cal si de la capat.

In Trinidad am strabatut strazile cu lejeritate si parca i-am luat pulsul mai usor. Aici am vazut cozile la carne, inca de dimineata devreme si magazinele goale, coada la oua sau lectiile de dans.

Dupa Trinidad, am plecat spre Vinales, tara tutunului. Alta atmosfera, alta arhitectura, alta vibratie. Acelasi teren rosu precum praful de caramida, casa del tabaco si boii cu care se ara pamantul, culegatorii de tutun, mirosul de tabac, havanele rasucite si sirurile de tutun puse la uscat. Nu pot sa redau in cuvinte miresmele si aromele, asa ca o sa te las sa iti imaginezi o poveste de vis, parca venita dintr-un alt secol.

Tot aici am intalnit cel mai frumos peisaj de la rasarit, o vale cu stanci iesite ca din avatar, cu cate o casuta ivita printre vegetatia vaii, cu un spectacol de nori si ceata matinala, cum rar intalnesti vreodata.

Si din nou masini, pe un drum in panta. Ore intregi, la rasarit sau la apus, cu faruri sau fara faruri, acum avem o colectie intreaga. Fiecare masina era intampinata cu urale si chicote, la care soferii ne raspundeau cu acelasi entuziasm.

Ne-am reintors din nou in Havana si nu intelegeam de ce imi place atat de mult, fara sa mai tin cont de gunoi sau saracie. Ma bucuram de bucuria lor. Ma plimbam pe strazi cu rucsacul plin cu mici cadouri, pe care le imparteam intamplator pe strada. Ma incarcam din fericirea copiiilor surprinsi de o jucarie sau sclipirea din ochi a unei doamne la vederea unui ruj. Am adus cu mine creioane colorate, carioci, caiete, carti de colorat, unicorni, cuburi rubby, yoyo, sapunuri, oja, rujuri, medicamente. Le-am facut poze cu Instaxul. Am cantat si dansat impreuna cu ei. Mi-a vibrat sufletul si mi-a batut inima la unison. Am fost un grup de 12 nebuni, uniti de aceleasi curiozitati si pasiuni.

Fiecare poza are povestea ei, fiecare om are povestea lui. As putea scrie de zece ori mai mult decat am scris deja, dar mai bine te sfatuiesc sa te duci sa vezi cu ochii tai. E mare lucru sa ai propria parere si imagine, pentru ca eu ma exaltez poate prea repede si prea intens. M-am indragostit iremediabil de Cuba si de oamenii de acolo.

Au fost multe povesti si intamplari, de unele nu am amintit, dar le voi pastra in suflet poate doar pentru mine si doar pentru noi, cei care le-am trait. Ii voi multumi vesnic lui Dan Mirica pentru toate amintirile pe care ni le-a oferit, pentru ca a stiut sa ne calauzeasca intr-o vacanta de neuitat. Am ras, am povestit, am impartasit, am destainuit, ne-am bucurat si ne-am emotionat. Eu m-am renascut un alt om, mai bun, mai tolerant si mai empatic cu lumea din jurul meu. Fiecare vacanta schimba ceva in mine si este o lectie de viata. Si asta este cea mai mare bogatie pe care o am, pentru ca nu iau nimic cu mine, doar amintirile si povestile raman in urma mea.