În plină pandemie, constatăm ororile pe care le trăim de treizeci de ani și nu îndrăzneam să sperăm la vreo îmbunătățire. Aveam cumva un atașament față de de dosarul cu șină, exact ca în sindromul femeii bătute, care își iubește agresorul și îi găsește scuze și iertare. Chiar dacă ne-am tăiat degetele în lamelele prost tăiate, ne-am gustat sângele și am mers mai departe.
Era de la sine înțeles că orice vizită la o instituție publică, însemna obligatoriu o achiziție importantă de dosare scabroase, pe lângă tona de alte documente sau articole de papetarie. Am construit o casă, iar un an de zile am umblat cu portbagajul plin cu dosare, coli albe, chiloței de plastic, pixuri, capsator, perforator, plus vreo trei bibliorafturi cu documentele și proiectele in original si câte douăjde copii la fiecare.
În acest timp, am asistat revoltați cum au apărut centre de copiere în apropierea fiecărei instituții publice, aprovizionate cu de toate, inclusiv cu formularele potrivite, care nici măcar nu figurau pe site-ul de rigoare. Neobrăzarea a atins cote maxime, când centrele de copiere au înflorit chiar în incinta instituției. Îmi sunt suficiente degetele de la o mână de câte ori am primit bon fiscal, inclusiv în curtea fiscului și sub ochii vigilenți ai organului.
Cum e zicala aceea cu „Săraca fată bogată”? Așa și cu România, țara cu cei mai tari IT-iști și cu varză totală în serviciile online ale instituțiilor publice. Sunt atât de multe exemplele de genul „declarațiile electronice se depun la etajul 2”, încât au devenit glume celebre printre contabili. Iar dacă nu știți cum se obține o parolă de acces în Revisal, cu dosarul de rigoare în brațe și bătând la usă, ați trăit degeaba până acum.
Șocul maxim l-am avut când mi-am făcut card Revolut cu două poze si un formular în aplicație. Bă-băete-ejnebun? Oare cum este posibil așa ceva? Ce au ei și nu avem noi? Avem cei mai frumoși IT-iști din lume, care au vrut să ajute gratis, însă li s-a râs în față și închis ușa în nas. Și au plecat scârbiți unde au văzut cu ochii.
Birocrația nu este doar în sistemul public, a pătruns inclusiv în mediul privat. Ne îngropăm de hârtii peste hârtii, chiar și acolo unde o strângere de mână ar fi suficientă, pentru că am ajuns să suflăm și în iaurt. Iar toate astea în țara în care ștampila este solicitată, chiar la cinci ani după scoaterea ei în afara legii.
Vom ieși schimbați din casă, atunci când se va termina totul. Ca indivizi, ca firme, ca societate, ca lume. Lumea nu va mai fi la fel, chiar dacă nu știu cum va fi concret. Iar pandemia asta a scos din unii tot ce era mai bun. Din alții, ce era mai rău, dar nu despre ei e vorba. E vorba că după atâta frustrare și disperare, să ne alegem cu ceva bun.
Văd eforturile din spate, acolo unde oamenii își dau toată silința să schimbe lucrurile în bine. Cum se trimit mesaje instant, cum se corectează lucrurile din mers, cum se mută o virgulă din stânga în dreapta, cum șefii ascultă de oameni simpli si guvernanții de contribuabili. Iar toate aceste eforturi comune îmi dau așa, un sentiment de speranță pentru ziua de mâine, chiar dacă mâine va fi peste o lună sau peste un an.
Și știu că nu este ușor, pentru că unora le fuge pământul de sub picioare și scaunul cald de sub fund. Le cade bucată cu bucată toată construcția întortocheată, care i-a hrănit pe ei și neamul lor ani de zile. Încă opun rezistență, se țin cu dinții și fac orice să ne împiedice să ne fie bine. Dar pierd teren și se îneacă unul câte unul, iar lucrurile încep să se curețe a primenire.
A trecut o lună de izolare și vedem timid cum se schimbă lucrurile. Vedem că se poate! Vedem că putem solicita bani doar cu o declarație trimisă online. Vedem că primim pe sub mână câte o adresă de email a unui funcționar public binevoitor, chiar dacă instituția respectivă nu s-a obosit să le afișeze public. Sau nu răspunde la telefon. E adevărat, se face într-o lună cât nu s-a făcut atâta amar de vreme, cu poticneli, cu erori, cu sincope. Vedem luminița din întunericul care ne-a împietrit atâția zeci de ani.
Dacă prețul pe care trebuie să îl plătesc pentru moartea dosarului cu șină este să stau în casă două luni, atunci stau trei, pentru că merită tot sacrificiul.
Să mai avem puțintică răbdare, dar nu prea multă! Și să cântăm prohodul!
Foto credit: Oku
Dă share dacă ți-a fost de folos și îți mulțumesc pentru asta!
Dacă vrei să ținem legătura sau să lași un comentariu, apasă subscribe!
