Să construiești o casă, să sădești un pom, să faci un copil.
Astea ne sunt poruncile vieții. Am încercat, m-am chinuit, dar nu le-am putut îndeplini.
Am construit o casă, dar nu am trăit în ea.
Am sădit un pom, dar nu l-am văzut crescând.
Am plămădit un copil, dar nu a venit când l-am așteptat.
Multă vreme m-am simțit incompletă, pierdută și fără sens, aruncată la groapa de gunoi a vieții. Atunci m-am apucat să îmi găsesc un alt drum. Mi-am făcut poruncile mele și mi-am suflecat mânecile.
Să scrii o carte, să iubești un om, să schimbi un destin.
Am schimbat destine pentru oameni și i-am lăsat pe ei să mă audă în gând. I-am iubit și i-am învățat, ca pe copiii nenăscuți, cu dragoste de viață și sete de iubire.
Am învățat din nou să iubesc. Incet, greu, cu frică. L-am iubit cu toată ființa mea, până m-a iubit și el și m-am iubit și eu.
Am scris o carte și mi-am golit pietrele de pe suflet. Am renăscut în cele ce am așternut cu lacrimi, cu simțăminte îngropate, cu amintiri uitate. Nu am crezut că este posibil să mă descopăr pe mine după atâta vreme, atât de curată, atât de ușurată. Se zice că scrisul este terapeutic, că te face să sapi după comori neșlefuite și ascunse adânc, dar nu credeam să fie atât de eliberator. Un gest de curaj nebun, amestecat cu multă temere, o grămadă de nesăbuință, un aruncat în gol și multă disciplină. Partea cu disciplina nu mi-a ieșit, tocmai de aceea a durat mult, iar acum regret că am întârziat atât. Nu e ușor și nu are cum să fie, pentru că m-am dezgolit de toate straturile în fața unei oglinzi invizibile. M-am văzut așa cum sunt cu adevarat, chiar dacă nu am scris despre mine. Un roman de ficțiune și respectă cu sfințenie sfânta treime: o treime inspirație, o treime din viață și o treime trăită. Iar toate astea ajung să se amestece, încât să nu le mai pot distinge cu adevărat. Dar procesul în sine, călătoria, aventura și experiența, sunt cele care mi-au făcut sufletul să zboare și gândurile să prindă formă.
Am parcurs drumul primului draft. Încă nu s-a terminat, dar ce a fost mai greu a rămas scris. Acum aștept să mi se dospească scriitura. Urmează draftul doi, apoi draftul trei. Și nu am fost singură pe tot parcursul. Omul care mi-a ghidat pașii și mi-a suflat în peniță este Liviana, ea este călăuza mea. Nu știu dacă îi pot fi pe deplin recunoscătoare în această viață, dar sigur voi fi și în următoarele ce vor urma.
Mai am până când voi termina cu adevărat, pentru că trebuie să fur clipe și să mă rup de lume. Dar voi ajunge și acolo. Curând.
Am scris o carte și tot nu îmi vine să cred. Mă ciupesc! Zâmbesc.
Am scris SFÂRȘIT plângând și m-am renăscut. Sunt un alt om. Sunt eu.
Pe Liviana Tane o găsești aici. Iar dacă te bate un gând pentru o călătorie incredibilă, scrie-mi un email. E primul pas.
