Sa ne fie clar de la inceput, nu o sa fac un clasament al locurilor vizitate si nu voi spune daca in Maldive e mai frumos decat in Bali sau Thailanda!
Fiecare vacanta va fi pe locul I in amintirile mele, pentru ca fiecare in parte este altceva, alte imprejurari, alti oameni, alte trairi.
Am ales sa plec in Maldive din pura intamplare, convinsa de oferta de la Qatar si pentru ca celelalte destinatii déjà le bifasem.
Consider ca lumea e prea mare si viata prea scurta ca sa ma repet, iar eu am pierdut mult timp pretios in etapele anterioare, cat nu am calatorit.
Cred ca Maldive este pe lista idilica a fiecaruia dintre noi sau pe multe desktopuri, ca un loc ireal de frumos.
E adevarat ca preturile prohibitive tin multi turisti la distanta si mi-am pus la indoiala decizia cand am vazut scorurile si am citit review-urile, dar asta dupa ce achitasem déjà biletele de avion.
Impreuna cu prietenul meu,ne-am hotarat sa nu mergem pe o insula-resort ci pe o insula locuita, sa vedem oameni si cultura locala, sa facem poze reale si nu postere de revista.
Asa am ales de pe booking unul din hotelurile care au aparut la o simpla cautare, pe o insula despre care nu stiam absolut nimic si careia nu ii retinusem nici macar numele, in cele trei saptamani pana la plecare.
Daca stau bine si ma gandesc, niciodata nu am fost organizata sau meticuloasa in excursiile mele si m-am lasat cu succes in voia sortii si nu am regretat.
Plec de fiecare data fara asteptari, fara planuri, iar universul ma recompenseaza pentru deschiderea mea.
Mi-a intrat in suflet aceasta insula mica, la propriu mica, a carei latime o cuprinzi de la un capat la altul cu telefonul mobil si fara zoom.
Are doar 200m de la stanga la dreapta si as putea alerga dintr-o parte in alta fara sa gafai. De lunga e un pic mai mult, o limba de nisip de 950m de la nord la sud.
Dhiffushi are mai multe plaje, ba pe stanga, ba pe dreapta, in functie de cum bate soarele sau mareea.
Faza cu mareea, inca ma fascineaza si ma nauceste. In primele zile stateam la soare pe plaja de la rasarit, unde apa era inalta dimineata, iar seara mergeam in plimbari lungi la apus, sa vad refluxul si sa merg pe urmele marii. Am prins luna plina pe insula si toate lucurile s-au intors invers, cu susul in jos, asa ca am fost nevoita sa schimb programul J.
Mai fascinant este ca s-a pornit musonul in ultimele 3 zile si m-am bucurat atat de ploaie cat si de soare, ca un copil scapat de acasa.
Spectacolul de culori pe care il ofera norii, apa si soarele, ma fac sa imi bucure sufletul si sa mi-l umple de extaz. Contemplam si nu ma mai saturam, voiam sa sorb cu privirea toate acele culori naucitoare de turquoise, verde si albastru, nor dupa nor, raza dupa raza, asistand bucuroasa cum marea inghite tarmul cu nisipul lui alb.
Valurile sunt line in recif, dar se aude mugetul oceanului de departe, stavilit de un dig de jur imprejur. Cerul e de un albastru ciel, ca de aia e cer, urmeaza valul alb si involburat de la dig. Apoi e marea turquoise-verde, alternand in functie de cum razele strabat norii dolofani, dupa care vine randul nisipului alb si prosopul meu.
Maldive inseamna tihna, solitudine, leneveala la soare si cateva activitati pe mare: mersul cu barca dupa delfini, snorkeling cu broastele testoase, hranitul pisicilor de mare sau al puilor de rechin, turul insulei cu caiacul, pescuit nocturn la fir sau plimbarea pe un banc de nisip nascut in mijlocul recifului. Fiecare din aceste activitati sunt o poveste in sine, aventuri memorabile cu rasete, trairi intense, prietenii legate si amintiri nepretuite.
Majoritatea timpului l-am petrecut pe plajele mici si izolate, in compania crabilor sau a pasarilor. Nici macar ganduri nu mai aveam, incat am trecut de la faza de incantare la cea de beatitudine.
Plaja hotelului e mica, cu cateva sezlonguri si umbrelute, la o distanta apreciabila, cat sa ai intimidate. Tufe cu frunze generoase si niste palmieri cocosati completeaza decorul, ca un reper anti-plictiseala fata de apa in culori de un albastru turbat. Nici macar de muzica la casti nu aveam nevoie, muzica linistii are o acustica aparte.
In fiecare dupa amiaza plecam intr-un tur al insulei, in cautare de comori, carand echipamentul foto dupa mine. Si au fost nenumarate! Am furat cateva portrete care imi sunt tare dragi si am descoperit lucruri demne de toata admiratia: o usa colorata, un leagan solitar, o egreta indrazneata, o bucata de zid din corali, crabi, multi crabi, cate o barca galbena sau albastra, un palmier cocarjat, fructe si flori parfumate, umbre si lumini, biciclete si copii.
Sa va vorbesc despre apusul roz, sau despre cel in culori turbate, nu are rost, pentru ca dupa doua zile am constatat ca oricat m-as stradui, fotografiile nu vor reusi sa redea fidel explozia de culoare. Atunci am pastrat apusurile doar pentru mine si le-am savurat in tacere, fara sa le mai perturb magia, dar nu din egoism, ci din respect pentru frumusetea lor absoluta.
Insa o calatorie noaptea pe mare la pescuit, mi-a dezvaluit 2 lucruri incredibile: cerul instelat de o claritate si intensitate ireala si stelele din apa, adica planctonul fosforescent! Cuvintele nu pot descrie faptele, dar hai sa facem un exercitiu de imaginatie: eu cu gura cascata si ochii bulbucati, in timp ce trec de la uimire, la amutire si la bucurie, sau cum ma balaceam in apa oceanului ca sa prind luminitele fosforescente de plancton, incat puneam pestii pe fuga!
Dar oamenii… Oamenii cu care m-am imprietenit sunt cea mai de nepretuit comoara. Am auzit povesti si experiente, cat sa inteleg un pic din viata lor de pe insula, cu bune si rele. Le-am spus, de cate ori am avut ocazia, ca sunt binecuvantati sa traiasca o viata linistita in raiul inconjurator. M-am simtit de-a lor, printre ei, ii salutam pe strada, chiar daca femeile musulmane erau mai timide la inceput, cu timpul s-au obisnuit si le simteam zambetul din spatele hijab-ului.
Ca mai toti asiaticii, nu exceleaza in harnicie si curatenie, insa tocmai acesta e farmecul locului, pentru ca sunt relaxati, detasati si nu au nicio graba. Isi petrec mult timp in scaunele lor ciudate, niste dreptunghiuri metalice infasurate in plasa, in care se scufunda si stau la taclale cate 2-3 sau solitari, sa isi traga sufletul in tihna.
Am vazut la ei un respect pentru apus si pentru contemplarea naturii. Se opreau in loc din drumurile lor, pana cand soarele se scufunda in mare, apoi incalecau mai departe pe scuter sau bicicleta si isi vedeau de treaba. M-am simtit ignoranta, cand mi-am dat seama ca poate acasa trece o luna de zile fara sa privesc apusul si mi-am promis eu mie sa imi aduc omagiul soarelui, mult mai des de acum inainte.
Pe insula se gasesc cateva baruri, vreo 3-4, iar unul in mod deosebit mi-a atras atentia si l-am vizitat in fiecare zi, pentru a vedea apusul sau pentru a bea o cafea buna, tare buna. Barul se numeste 4:20 si aici m-am imprietenit cu Nadja, o fata de 16 ani, cu care am devenit buna prietena, am stat la taclale, mi-a vorbit de pasiunea ei pentru fotografie, pentru Instagram si pentru filmele horror. Ma astepta cu nerabdare in fiecare zi, insa nu am apucat sa imi iau la revedere de la ea, dar i-am trimis, printr-un baiat de la hotel, singura bijuterie pe care o aveam la mine, un mic colier pe care il aveam din Grecia.
Pe cat de mica este insula, vreau sa spun ca are 3 terenuri de fotbal, deci localnicii sunt mari microbisti de la mic la mare si sunt atat de frumosi cum joaca fotbal, in tricourile lor colorate, in lumina superba a asfintitului!
Majoritatea barbatilor se ocupa cu pescuitul, plecand cate o saptamana in larg, cu barci care le devin adapost. Fiecare familie are un pescar si este principala indeletnicire de pe insula. Populatia este de maxim 1200 locuitori si nu exista niciun politist pe insula. Dar nici nu e nevoie, pentru ca nu a existat nicio infractiune in ultimul an de zile. Se deplaseaza cu biciclete si scutere de jur imprejurul insulei, iar pentru scutere teoretic ar avea nevoie de permis de conducere, insa practic nu ii intreaba nimeni de sanatate, ca nu are cine 
As vrea sa va povestesc despre Sheriff, ospatarul nostru. E un om intre 2 varste, (iar mie imi este greu sa aproximez varsta asiaticilor, pentru ca mereu ma insel), mult mai matur decat majoritatea pustilor care lucreaza la hotel. Usor bondoc, cu un pic de burta si mereu cu zambetul pe buze. Am interactionat cu el inca din prima dimineata, cand am comandat 2 cappuccino si nu stiu ce s-a intamplat cu ele, ca tot intarziau sa apara. Am declarat oficial ca nu raspund de faptele mele inainte sa imi beau cafeaua de dimineata si sunt in stare sa fac crima de om daca nu am parte de o cafea buna dupa micul dejun. In acea dimineata incercam sa imi pastrez calmul, chiar daca in tacere simteam ca imi iese fum pe nari si pe urechi si nu mai era mult sa ma transform in Lady Dragon. Sheriff a venit la masa noastra si s-a scuzat ca mai dureaza 5 minute. Cert este ca la bar se facuse o comisie de 3 persoane in jurul aparatului, care nu stiu ce mestereau pe acolo, pana cand l-au invins, de in sfarsit se prefigurau zorii unei zile perfecte!
Zilele au continuat si Sheriff ne impartea zambete la fiecare interactiune, iar noi ii multumeam pentru serviciile lui sau complimentam mancarea si bucatarul. Intr-o dimineata ne-a marturisit ca suntem oameni buni si ca mereu ne place totul, ca nu avem nimic de comentat de rau despre mancare sau intarzieri. Chestia asta m-a pus mult pe ganduri dupa aceea, chiar daca pe moment i-am multumit, fara sa cer detalii. Sunt constienta ca in lume sunt multi oameni care vin in vacanta si asteapta sa fie serviti, pentru ca au platit, considera ca sunt indreptatiti sa trateze personalul ca pe sclavii lor si ii umilesc in adevaratul sens al cuvantului.
E adevarat ca asiaticii au o lentoare anume si nu trebuie sa le dai mai multe comenzi in acelasi timp. Daca cer cafea, apa si scrumiera, clar nu imi va aduce scrumiera, dar asta nu e motiv de circ, mai ales ca puteam sa ma duc si sa imi iau singura. Intr-o dmineata Sheriff l-a abordat pe Oku daca poate sa ii schimbe niste dolari sa ii trimita acasa in Bangladesh. Cum stateam noi doi si dezbateam subiectul la masa, faceam supozitii ce sa facem cu rufiile schimbate, ca aici se platea totul in dolari, m-a strafulgerat ideea ca poate ii este interzis sa cumpere valuta, cam cum ne era noua atat inainte cat si dupa ’89, dar oricum nu avea unde, pentru ca pe insula nu exista bancomat, casa de schimb si nimic de genul. Am cautat pe net partitatea si ne gandeam sa ii schimbam 200-300$, mai ales ca ii promisesem lui Marius un set de bancnote pentru colectia lui si nu vazusem nicio rufia pana in acel moment.
Cand Sheriff a venit la masa noastra, l-am intrebat cati bani vrea sa schimbe. 20$. Atat! Acela a fost momentul cand am simtit diferenta sociala fix in plex si mi s-a pus un nod in gat! Firescul meu e diferit de firescul lui. Am asteptat calma sa se termine micul dejun, sorbind lent din cafea. Intr-un moment cand eram singuri pe terasa, doar eu si el, m-am dus si i-am intins discret o hartie de 20$ si i-am transmis complimente familiei sale. No exchange!
Purtarea lui nu s-a schimbat. A fost la fel de serviabil si zambitor ca si pana atunci, doar ca am inceput sa il privesc cu mult mai multa compasiune. Cu o zi inainte de plecare, a venit pe terasa noastra sa isi ia la revedere si sa ne multumeasca, gest care sincer, m-a impresionat si mai mult.
Nu as putea spune de ce, pentru ca sunt constienta ca de jur imprejurul lumii oamenii isi lasa familiile si pleaca pentru o munca mai bine platita. Dar Sheriff are locul lui in gandurile mele.
Chiar daca pe insula nu se gaseste strop de alcool, oamenii au rezolvat problema pentru turisti, localnicilor fiindu-le interzis.
Exista baruri plutitoare in apropierea insulelor, luminate atractiv si dorintele sunt implinite.
Am comandat un uber, adica o salupa cu tarif fix de 10$ de persoana dus-intors si am baut cea mai buna si dorita bere din viata mea.
Nici nu trebuie sa bei mult, ca iahtul iti ofera o senzatie de dezechilibru, sora cu betia.
Pretul berii e modest, la 3,5$ chiar ieftin pentru prohibitia instaurata.
Si ca drumul sa merite, am luat la pachet o sticla de Ballantines si uite cum seara urmatoare ne-am imprietenit cu jumatate din baietii de pe insula si am stat la povesti intr-o locatie discreta, pe terasa unui un guest house cochet.
Dar aventura in sine, senzatia aceea de fruct oprit, este extraordinara! M-am simtit ca o adolescenta fugita la discoteca cu banii de paine.
Baietii de la hotel au fost de exceptie si sincer, nu am intalnit nicaieri personal atat de serviabil si prietenos. Ne-am imprietenit mult cu baiatul managerului Ian si cu Hasan, directorul de marketing. Si-au facut timp pentru noi, ne-au plimbat peste tot, ne-au aratat insula prin ochii lor si nu a unui turist, ne-au aratat cele mai bune locuri pentru fotografii, pentru pasari, iar cel mai emotionant a fost momentul despartirii, cand ne-au condus amandoi in port si au stat sa ne faca cu mana, pana cand speedboat-ul s-a pierdut in mare. Implicarea lor a fost mai mult decat ospitalitatea pe care a impus-o fisa postului, lucru rar intalnit in alte parti ale lumii!
In ultima zi am descoperit o plaja mica si ascunsa dupa o padurice de palmieri, vopsiti in culorile Romaniei (initial au fost ale Jamaicai, dar negrul s-a transformat in albastru), tocmai atunci cand credeam ca insula nu o sa mai aiba nimic ascuns de mine. Este o minunatie, o bijuterie, amenajata cu leagane si hamace, pe care le-am luat la rand, de mi-am unduit gandurile si mi-am impletit visele, cat sa imi umplu sufletul.
Bucuria interioara este nemarginita si privirea mea nu se mai satura sa absoarba tot, fiecare coltisor, fiecare fereastra spre mare, fiecare frunza de palmier. Daca raiul exista, aici este!
Mi-am luat la revedere de la insula asta minunata, in tacere, lasand inima sa-i vorbeasca in locul meu, in felul ei.
